CJUE. C-401/13, Balazs, a 56-a trimitere preliminară formulată de o instanţă din România

IADUER. C-663/11, Scandic Distilleries, hotararea din 30 mai 2013

CJ, Camera a cincea, C-663/11, Scandic Distilleries, hotararea din 30 mai 2013, nepublicata inca.

Articolul 22 alineatele (1)-(3) din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14 decembrie 1992, trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care produse supuse accizelor şi puse în consum într‑un stat membru, în care accizele au fost plătite, au fost transportate într‑un alt stat membru în care produsele respective sunt supuse accizelor şi în care acestea au fost de asemenea plătite, o cerere de rambursare a accizelor plătite în statul membru de plecare nu poate fi respinsă numai pentru motivul că cererea amintită nu a fost formulată înaintea expedierii produselor menţionate, ci trebuie analizată în temeiul alineatului (3) al articolului respectiv. În schimb, în cazul în care accizele nu au fost plătite în statul membru de destinaţie, o astfel de cerere poate fi refuzată în temeiul alineatelor (1) şi (2) ale articolului menţionat.

DETALII IADUER

IADUER – un proiect CSDE, ARDAE si FJR

CJUE. C-214/13, Ciocoiu, a 49-a trimitere preliminară formulată de o instanţă din România

IADUER. Cea de-a 49-a trimitere preliminară formulată de o instanţă din România (Curtea de Apel Bucureşti, din oficiu) a fost înregistrată la Curtea de Justiţie: C-214/13, Ciocoiu.

Întrebarea formulată de către instanţa naţională, in domeniul fiscalităţii, potrivit încheierii, care se constituie şi în trimiterea preliminară:

Se opune Art. 110 T.F.U.E. aplicării de către un stat membru a unei taxe pentru emisii poluante asupra unui autovehicul de ocazie (second-hand) provenit din celelalte state membre ale Uniunii Europene, cu ocazia primei înmatriculări a acelui autoturism în statul membru respectiv, în condiţiile în care perceperea şi plata aceleiaşi taxe, deşi prevăzută printr-un act normativ şi în cazul autoturismelor de ocazie (second – hand) de pe piaţa internă, similare ca vechime, stare tehnică şi rulaj, ca fiind datorată cu ocazia primului lor transfer de proprietate, a fost suspendată ulterior printr-un act normativ cu putere de lege?

sursa: IADUER – un proiect CSDE, ARDAE si FJR.

C-79/12, Mora IPR, hotararea din 21 februarie 2013

Este cea de-a 34-a cauza din Romania solutionata (din 46 inregistrate pana acum).

Dosarul IADUER cauzei C-79/12, Mora IPR

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a opta)

21 februarie 2013(*)

„Fiscalitate – TVA – Directiva 2006/112/CE – Articolul 211 – Amânare de la plata TVA‑ului la import”

În cauza C‑79/12, Citește restul acestei intrări »

Concluziile Avocatului General Eleanor Sharpston, Cauza C‑663/11, Scandic Distilleries SA

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL ELEANOR SHARPSTON prezentate la 31 ianuarie 2013(1)

Cauza C‑663/11 Scandic Distilleries SA împotriva Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili

[cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel Oradea (România)]

„Directiva 92/12/CEE – Accize plătite pentru produse puse în consum în alt stat membru – Refuzul de a restitui accizele plătite în primul stat membru – Compatibilitate cu dreptul Uniunii”
1. O societate română a pus în consum în propriul stat membru produse alcoolice destinate consumului în Republica Cehă. În consecinţă, a plătit accizele aferente acestor produse în România. Produsele au fost ulterior transportate în Republica Cehă, unde au fost plătite din nou accize. Societatea în cauză a solicitat apoi restituirea accizelor plătite în România. Cererea a fost refuzată pentru motivul că ar fi trebuit să fie formulată înaintea expedierii produselor. Societatea în cauză a ridicat obiecţia că nu ar fi putut proceda astfel deoarece o cerere completă trebuia să includă dovada scrisă a sosirii produselor în Republica Cehă.

2. Curtea de Apel Oradea – Secţia a II‑a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal – solicită să se stabilească, în esenţă, dacă aplicarea legislaţiei române pe baza căreia a fost refuzată cererea societăţii în cauză este conformă cu dreptul Uniunii şi în special cu Directiva 92/12(2).

>>>>>>>>>

Concluzie

49. În lumina tuturor consideraţiilor de mai sus, suntem de părere că Curtea ar trebui să răspundă la întrebările adresate de Curtea de Apel Oradea – Secţia a II‑a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal – după cum urmează:

„În cazurile în care

(i) accizele s‑au plătit într‑un stat membru

(ii) pentru produse care sunt ulterior expediate în alt stat membru, unde sunt destinate consumului,

(iii) fără să fie aplicabil un regim de suspendare a accizelor şi

(iv) în alte condiţii decât cele menţionate la articolul 10 din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse, dacă

(v) accizele sunt plătite şi în statul membru de destinaţie şi dacă

(vi) sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la articolul 7 alineatele (4) şi (5) din directiva menţionată,

nu este conform cu directiva menţionată şi în special cu articolele 7 şi 22 din aceasta ca autoritatea fiscală a statului membru de expediere să refuze restituirea accizelor plătite în acest stat numai pentru motivul că cererea nu a fost formulată înaintea expedierii produselor.”

DETALII IADUER

Radu, C-396/11, hotararea din 29 ianuarie 2013, [Marea Camera].

DOSAR

HOTĂRÂREA CURŢII (Marea Cameră)

29 ianuarie 2013

„Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare şi procedurile de predare între statele membre – Mandat european de arestare emis în scopul urmăririi penale – Motive de refuz al executării”

În cauza C‑396/11,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Constanţa (România), prin decizia din 18 mai 2011, primită de Curte la 27 iulie 2011, în procedura referitoare la executarea unor mandate europene de arestare emise împotriva lui

Ciprian Vasile Radu,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul V. Skouris, preşedinte, domnul K. Lenaerts, vicepreşedinte, domnul A. Tizzano, doamna R. Silva de Lapuerta, domnii L. Bay Larsen, A. Rosas, doamna M. Berger şi domnul E. Jarašiūnas, preşedinţi de cameră, domnii E. Juhász, A. Ó Caoimh (raportor), J.-C. Bonichot, doamna A. Prechal şi domnul C. G. Fernlund, judecători,

avocat general: doamna E. Sharpston,

grefier: domnul M. Aleksejev, administrator,

având în vedere procedura scrisă şi în urma şedinţei din 10 iulie 2012,

luând în considerare observaţiile prezentate:

– pentru domnul Radu, de C. Cojocaru şi de T. Chiuariu, avocaţi;

– pentru Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, de E. C. Grecu, procuror general;

– pentru guvernul român, de R.-M. Giurescu şi de A. Voicu, precum şi de R. Radu, în calitate de agenţi;

– pentru guvernul ceh, de M. Smolek şi de J. Vláčil, în calitate de agenţi;

– pentru guvernul german, de J. Kemper şi de T. Henze, în calitate de agenţi;

– pentru guvernul lituanian, de R. Mackevičienė şi de A. Svinkūnaitė, în calitate de agenţi;

– pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;

– pentru guvernul polonez, de M. Szpunar, în calitate de agent;

– pentru guvernul Regatului Unit, de C. Murrel, în calitate de agent;

– pentru Comisia Europeană, de L. Bouyon, precum şi de W. Bogensberger şi de H. Krämer, în calitate de agenţi,

după ascultarea concluziilor avocatului general în şedinţa din 18 octombrie 2012,

pronunţă prezenta

Hotărâre

1 Cererea de decizie preliminară priveşte interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (JO L 190, p. 1, Ediţie specială, 19/vol. 6, p, 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO L 81, p. 24, denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”), coroborată cu articolele 6, 48 şi 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum şi cu articolele 5 şi 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).

2 Această cerere a fost prezentată în cadrul unei proceduri referitoare la executarea în România a patru mandate europene de arestare emise de autorităţile germane împotriva domnului Radu, resortisant român, în vederea efectuării urmăririi penale pentru fapte de tâlhărie.

Cadrul juridic

Dreptul Uniunii

3 Considerentele (1), (5)-(8), (10), (12) şi (13) ale Deciziei‑cadru 2002/584 au următorul cuprins:

„(1) În conformitate cu concluziile Consiliului European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999, în special punctul (35), ar trebui să fie eliminată, între statele membre, procedura formală de extrădare pentru persoanele care încearcă să se sustragă justiţiei după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive şi să fie accelerate procedurile de extrădare privind persoanele bănuite că ar fi săvârşit o infracţiune.

[…]

(5) Obiectivul stabilit pentru Uniune, şi anume, de a deveni un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, duce la eliminarea extrădării între statele membre şi la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autorităţile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentinţelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexităţii şi a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relaţiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulaţie a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinţei de condamnare, cât şi a celor definitive, într‑un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie.

(6) Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.

(7) Dat fiind faptul că obiectivul de a înlocui sistemul de extrădare multilateral întemeiat pe Convenţia europeană privind extrădarea din 13 decembrie 1957 nu poate fi suficient realizat de statele membre acţionând unilateral şi, prin urmare, datorită dimensiunii şi efectelor sale, poate fi mai bine realizat la nivelul Uniunii, Consiliul poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, astfel cum se prevede la articolul 2 [UE] şi la articolul 5 [CE] […]

(8) Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de predare a acesteia.

[…]

(10) Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă şi persistentă de către unul dintre statele membre a principiilor enunţate la articolul 6 alineatul (1) [UE], constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7 alineatul (1) [UE] şi cu consecinţele prevăzute la alineatul (2) din acelaşi articol.

[…]

(12) Prezenta decizie‑cadru respectă drepturile fundamentale şi principiile recunoscute în articolul 6 [UE] şi reflectate în [cartă], în special în capitolul VI. Nimic din prezenta decizie‑cadru nu poate fi interpretat ca o interdicţie de a refuza predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un mandat european de arestare, atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că respectivul mandat de arestare a fost emis cu scopul de a urmări sau de a pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetăţenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală, sau de a aduce atingere situaţiei acestei persoane pentru oricare din aceste motive.

Prezenta decizie‑cadru nu împiedică un stat membru să aplice normele sale constituţionale privind respectarea dreptului la un proces echitabil, libertatea de asociere, libertatea presei şi libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă.

(13) Nimeni nu ar trebui să fie îndepărtat, expulzat sau extrădat către un stat în care există un risc serios de a fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante.”

4 Articolul 1 din această decizie‑cadru defineşte mandatul european de arestare şi obligaţia de executare a acestuia după cum urmează:

„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării şi a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.

(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoaşterii reciproce şi în conformitate cu dispoziţiile prezentei decizii‑cadru.

(3) Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligaţiei de respectare a drepturilor fundamentale şi a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [UE].”

5 Potrivit articolului 3 din decizia‑cadru menţionată, intitulat „Motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare”:

„Autoritatea judiciară a statului membru de executare (denumită în continuare «autoritate judiciară de executare») refuză executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

[…]

2. atunci când din informaţiile aflate la dispoziţia autorităţii judiciare de executare rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv într‑un stat membru pentru aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare, sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul statului membru de condamnare;

[…]”

6 Potrivit articolului 4 din aceeaşi decizie‑cadru, intitulat „Motive de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare”:

„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare:

[…]

2. atunci când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este urmărită penal în statul membru de executare pentru aceeaşi faptă care stă la baza mandatului european de arestare;

[…]

5. în cazul în care, din informaţiile aflate la dispoziţia autorităţii judiciare de executare, rezultă că persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de o ţară terţă, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sentinţa să fi fost executată sau să se afle în acel moment în curs de executare sau să nu mai poată fi executată, în conformitate cu dreptul ţării de condamnare;

[…]”

7 Articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Decizii pronunţate în urma unui proces la care persoana nu a fost prezentă în persoană”, permite în anumite condiţii autorităţii judiciare de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunţată decizia.

8 Articolul 5 din această decizie‑cadru priveşte garanţiile pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale.

9 Articolul 8 din decizia‑cadru menţionată priveşte conţinutul şi forma mandatului european de arestare. Informaţiile cerute potrivit alineatului (1) literele (d)-(f) al acestei dispoziţii sunt următoarele:

„(d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, în special cu respectarea articolului 2;

(e) descrierea circumstanţelor comiterii infracţiunii, inclusiv a momentului, locului şi gradului de implicare a persoanei căutate la infracţiune;

(f) pedeapsa pronunţată, în cazul în care este vorba despre o hotărâre definitivă, sau seria de pedepse prevăzute pentru infracţiune de legea statului membru emitent.”

10 Articolul 11 alineatul (1) din aceeaşi decizie‑cadru, intitulat „Drepturile persoanei căutate”, prevede:

„Atunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această persoană, în conformitate cu dreptul intern, despre existenţa şi conţinutul mandatului european de arestare, precum şi despre posibilitatea care îi este oferită de a consimţi la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă.”

11 Articolul 13 alineatele (1) şi (2) din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Consimţământul la predare”, prevede:

„(1) În cazul în care persoana arestată indică faptul că ea consimte la predarea sa, acest consimţământ şi, după caz, renunţarea sa expresă la drepturile conferite de «principiul specialităţii», prevăzut la articolul 27 alineatul (2), sunt date în faţa autorităţii judiciare de executare, în conformitate cu dreptul intern al statului membru de executare.

(2) Fiecare stat membru adoptă măsurile necesare pentru ca acest consimţământ şi, după caz, renunţarea, prevăzute la alineatul (1), să fie obţinute în condiţii care să arate faptul că persoana le‑a exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă a consecinţelor acestuia. În acest scop, persoana căutată are dreptul să fie asistată de un avocat.”

12 Articolul 14 din această decizie‑cadru, intitulat „Audierea persoanei căutate”, prevede că, în cazul în care persoana arestată nu consimte la predarea sa în modul prevăzut la articolul 13 din aceasta, ea are dreptul să fie audiată de autoritatea judiciară de executare, în conformitate cu dreptul statului membru de executare.

13 Intitulat „Decizia de predare”, articolul 15 alineatele (2) şi (3) din decizia‑cadru menţionată prevede:

„(2) În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgenţă a unor informaţii suplimentare necesare, în special în legătură cu articolele 3-5 şi 8, şi poate stabili o dată limită pentru primirea acestora, ţinând cont de necesitatea de a respecta termenele stabilite la articolul 17.

(3) Autoritatea judiciară emitentă poate, în orice moment, să transmită toate informaţiile suplimentare utile autorităţii judiciare de executare.”

14 Articolul 19 alineatele (1) şi (2) din aceeaşi decizie‑cadru, intitulat „Audierea persoanei în aşteptarea deciziei”, prevede:

„(1) Persoana căutată este audiată de autoritatea judiciară, asistată de o altă persoană, desemnată în conformitate cu dreptul statului membru căruia îi aparţine instanţa judecătorească sesizată.

(2) Audierea persoanei căutate se realizează în conformitate cu dreptul statului membru de executare şi în condiţiile stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare.”

Dreptul român

15 Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011, denumită în continuare „Legea nr. 302/2004”) cuprinde titlul III, „Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea [deciziei‑cadru]”, al cărui capitol III, intitulat „Executarea de către autorităţile române a unui mandat european de arestare”, conţine următoarea dispoziţie:

„Articolul 98 – Motive de refuz al executării

(2) Autoritatea judiciară română de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare în următoarele cazuri:

[…]

b) când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare.”

Litigiul principal şi întrebările preliminare

16 La 25 mai şi la 3 iunie 2009, Curtea de Apel Constanţa (România), în calitate de autoritate judiciară de executare, a fost sesizată cu mai multe cereri formulate de autorităţile judiciare germane referitoare la predarea domnului Radu, persoană căutată în temeiul a patru mandate europene de arestare emise în vederea efectuării urmăririi penale de Parchetele din Münster, din Cobourg, din Bielefeld şi din Verden (Germania), la 14 martie 2007, la 16 martie 2007, la 8 august 2007 şi, respectiv, la 26 februarie 2008, pentru fapte ce corespund infracţiunii de tâlhărie prevăzute la articolul 211 din Codul penal român. Domnul Radu nu a consimţit la predarea sa.

17 Prin decizia din 5 iunie 2009, Curtea de Apel Constanţa a dispus executarea a trei dintre mandatele europene de arestare, şi anume, cele emise de Parchetele din Münster, din Cobourg şi din Verden. În schimb, instanţa de trimitere a refuzat, în temeiul articolului 98 alineatul (2) litera b) din Legea nr. 302/2004, executarea mandatului european de arestare emis la 8 august 2007 de Parchetul din Bielefeld, pentru motivul că domnul Radu este urmărit în România în faţa Tribunalului Bacău pentru aceeaşi faptă care a motivat mandatul european de arestare. Aceasta a amânat, aşadar, predarea domnului Radu până la finalizarea procedurii în această cauză în faţa instanţelor române, menţinând totodată măsura arestării preventive luate împotriva domnului Radu pentru o durată de 30 de zile.

18 Prin hotărârea din 18 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României a casat această decizie şi a retrimis cauza la Curtea de Apel Constanţa. Pe de altă parte, aceasta a dispus punerea în libertate a domnului Radu aplicând totodată o măsură preventivă de limitare a dreptului acestuia de liberă circulaţie, şi anume, obligarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu, oraşul Bacău, fără încuviinţarea instanţei, şi a instituit în sarcina acestuia mai multe obligaţii.

19 Cu ocazia şedinţei din 22 februarie2011 aCurţii de Apel Constanţa, domnul Radu s‑a opus executării mandatelor europene de arestare emise împotriva sa. În primul rând, acesta a invocat faptul că, la data adoptării Deciziei‑cadru 2002/584, nici drepturile fundamentale consacrate de CEDO, nici cele prevăzute de cartă nu erau încorporate expres în tratatele constitutive ale Uniunii. Or, în temeiul articolului 6 TUE, atât dispoziţiile cartei, cât şi cele ale CEDO ar fi devenit dispoziţii de drept primar al Uniunii şi, prin urmare, Decizia‑cadru 2002/584 ar trebui de acum înainte să fie interpretată şi aplicată în conformitate cu carta şi cu CEDO. În continuare, domnul Radu a subliniat că această decizie‑cadru nu a fost pusă în aplicare în mod coerent de statele membre. Mai precis, legislaţia germană prin care a fost transpusă decizia‑cadru menţionată ar fi fost declarată neconstituţională şi nulă de Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituţională Federală) (Germania) prin hotărârea acesteia din 18 iulie 2005, înainte ca o nouă lege să fie adoptată. Or, executarea unui mandat european de arestare ar fi supusă unei condiţii de reciprocitate. În sfârşit, domnul Radu a susţinut că autorităţile judiciare ale statului membru de executare ar trebui să verifice dacă drepturile fundamentale garantate de cartă şi de CEDO sunt respectate în statul membru emitent. În cazul nerespectării acestor drepturi, autorităţile respective ar putea să refuze executarea mandatului european de arestare în cauză, chiar dacă acest motiv de neexecutare nu este prevăzut în mod expres de Decizia‑cadru 2002/584.

20 În aceste condiţii, Curtea de Apel Constanţa a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

„1) Dacă normele juridice conţinute de articolul 5 paragraful 1 din [CEDO] şi articolul 6 [din cartă] combinat cu articolul 48 şi articolul 52 din [aceasta], prin raportare şi la articolul 5 paragrafele 3 şi 4 şi articolul 6 paragrafele 2 şi 3 din [CEDO], constituie norme juridice primare [ale Uniunii], cuprinse în tratatele constitutive?

2) Acţiunea autorităţii judiciare desemnate din statul de executare a unui mandat european de arestare, constând în privarea de libertate şi predarea forţată, fără acceptul persoanei faţă de care s‑a emis un mandat european de arestare (persoana solicitată a fi arestată şi predată), constituie o ingerinţă realizată de statul de executare în exerciţiul dreptului (persoanei solicitate a fi arestată şi predată) la libertate individuală, cuprins în dreptul Uniunii potrivit articolului 6 din TUE combinat cu articolul 5 paragraful 1 din [CEDO] şi potrivit articolului 6 [din cartă] combinat cu articolul 48 şi articolul 52 din [aceasta], prin raportare şi la articolul 5 paragrafele 3 şi 4 şi articolul 6 paragrafele 2 şi 3 din [CEDO]?

3) Dacă ingerinţa statului de executare a unui mandat european de arestare în exerciţiul drepturilor şi garanţiilor cuprinse în articolul 5 paragraful 1 din [CEDO] şi potrivit articolului 6 [din cartă] combinat cu articolul 48 şi articolul 52 din [aceasta], prin raportare şi la articolul 5 paragrafele 3 şi 4 şi articolul 6 paragrafele 2 şi 3 din [CEDO], trebuie să îndeplinească condiţia necesităţii într‑o societate democratică şi pe cea a proporţionalităţii acesteia cu scopul concret urmărit?

4) Dacă autoritatea judiciară desemnată din statul de executare a unui mandat european de arestare poate respinge cererea de predare, fără a încălca obligaţiile stabilite de tratatele constitutive şi celelalte norme juridice [ale Uniunii], pentru motivul neîndeplinirii cumulative a condiţiilor necesare potrivit articolului 5 paragraful 1 din [CEDO] şi articolului 6 [din cartă] combinat cu articolul 48 şi articolul 52 din [aceasta], prin raportare şi la articolul 5 paragrafele 3 şi 4 şi articolul 6 paragrafele 2 şi 3 din [CEDO]?

5) Dacă autoritatea judiciară desemnată din statul de executare a unui mandat european de arestare poate respinge cererea de predare, fără a încălca obligaţiile stabilite de tratatele constitutive şi celelalte norme juridice [ale Uniunii], pentru motivul netranspunerii, totale sau parţiale, sau a transpunerii defectuoase (în sensul neîndeplinirii condiţiei reciprocităţii) a [Deciziei‑cadru 2002/584] de către statul emitent al unui mandat european de arestare?

6) Dacă normele juridice conţinute de articolul 5 paragraful 1 din [CEDO] şi articolul 6 [din cartă] combinat cu articolul 48 şi articolul 52 din [aceasta], prin raportare şi la articolul 5 paragrafele 3 şi 4 şi articolul 6 paragrafele 2 şi 3 din [CEDO], la care se face trimitere în articolul 6 din TUE, intră în conflict cu dreptul intern al statului membru al Uniunii Europene – România, respectiv cu titlul III al Legii nr. 302/2004, precum şi dacă [Decizia‑cadru 2002/584] este corect transpusă prin aceste norme?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la admisibilitate

21 Guvernele român şi austriac, precum şi Comisia susţin că prezenta cerere de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că decizia de trimitere nu indică motivele pentru care interpretarea dreptului Uniunii şi a cartei invocate în întrebările adresate ar fi necesară pentru soluţionarea litigiului. Aceste întrebări ar avea astfel un caracter abstract, întrucât urmăresc obţinerea unei interpretări teoretice a dreptului Uniunii. În special, aceste părţi interesate, cărora li se alătură, cu privire la acest aspect, guvernul german, apreciază că decizia de trimitere nu permite identificarea motivelor care determină instanţa sesizată cu litigiul principal să aibă în vedere refuzarea executării mandatelor europene de arestare în litigiu din cauza unei încălcări a drepturilor fundamentale ale persoanei interesate şi nici, prin urmare, a măsurii în care executarea acestor mandate ar pune în pericol aceste drepturi.

22 Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanţa naţională în cadrul normativ şi factual pe care îl defineşte sub propria răspundere şi a cărui exactitate Curtea nu are competenţa să o verifice beneficiază de o prezumţie de pertinenţă. Refuzul Curţii de a se pronunţa asupra unei cereri formulate de o instanţă naţională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt şi de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki şi Abdeli, C‑188/10 şi C‑189/10, Rep., p. I‑5667, punctul 27 şi jurisprudenţa citată).

23 În speţă, prin intermediul primelor patru întrebări şi al celei de a şasea întrebări, instanţa de trimitere solicită să se stabilească, în esenţă, dacă are dreptul să examineze dacă emiterea unui mandat european de arestare este conformă cu drepturile fundamentale în scopul de a refuza, dacă este cazul, executarea acestuia, chiar dacă un asemenea motiv de neexecutare nu este prevăzut nici de Decizia‑cadru 2002/584, nici de legislaţia naţională prin care aceasta a fost transpusă. Prin intermediul celei de a cincea întrebări, această instanţă urmăreşte de asemenea să determine dacă un astfel de refuz este posibil atunci când această decizie‑cadru nu a fost transpusă în statul membru emitent.

24 Trebuie să se constate de la bun început că a cincea întrebare este ipotetică. Astfel, însăşi emiterea mandatelor europene de arestare în litigiu este suficientă pentru a demonstra că, astfel cum guvernul german a confirmat în cadrul şedinţei, Decizia‑cadru 2002/584 făcuse într‑adevăr obiectul unei transpuneri de către Republica Federală Germania la momentul emiterii acestor mandate de arestare. Această întrebare este, aşadar, inadmisibilă.

25 În ceea ce priveşte celelalte întrebări, este necesar să se constate că acestea privesc, printre altele, interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584, precum şi anumite dispoziţii ale cartei într‑un litigiu real referitor la executarea mai multor mandate europene de arestare emise de autorităţile germane în scopul efectuării urmăririi penale împotriva domnului Radu.

26 În plus, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a drepturilor fundamentale ale domnului Radu, se constată că, în cadrul procedurii penale din litigiul principal, acesta susţine, pentru a se opune predării sale, că dispoziţiile Deciziei‑cadru 2002/584 privează autorităţile române de executare de posibilitatea de a verifica dacă drepturile la un proces echitabil, la prezumţia de nevinovăţie şi la libertate de care acesta se bucură în temeiul cartei şi al CEDO au fost respectate, în condiţiile în care mandatele europene de arestare în litigiu au fost emise fără citarea sa şi fără să fi avut posibilitatea de a angaja un avocat sau de a se apăra. Domnul Radu a reiterat, în esenţă, aceleaşi afirmaţii cu ocazia şedinţei în faţa Curţii în cadrul prezentei proceduri.

27 În aceste condiţii, trebuie să se considere că primele patru întrebări, precum şi a şasea întrebare sunt admisibile.

Cu privire la fond

28 Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 16 din prezenta hotărâre, cererea de decizie preliminară priveşte executarea unor mandate europene de arestare care nu au fost emise în scopul executării unei pedepse privative de libertate, ci în scopul efectuării urmăririi penale.

29 Din elementele furnizate Curţii, astfel cum figurează acestea la punctul 26 din prezenta hotărâre, reiese că, în litigiul principal, persoana căutată, domnul Radu, invocă, pentru a se opune predării sale, faptul că mandatele europene de arestare au fost emise fără ca ea să fie audiată anterior emiterii acestor mandate de arestare de către autorităţile judiciare emitente, cu încălcarea articolelor 47 şi 48 din cartă, precum şi a articolului 6 din CEDO.

30 Desigur, în întrebările sale, instanţa de trimitere se referă de asemenea la articolul 6 din cartă şi la articolul 5 din CEDO. Decizia de trimitere nu conţine însă nicio explicaţie în acest scop. Din actele anexate la decizia de trimitere reiese cel mult că, în faţa instanţei de trimitere, domnul Radu a susţinut că aceasta din urmă ar trebui să refuze executarea mandatelor europene de arestare „prin care [el] a fost lipsit de libertate”, întrucât acestea au fost emise cu încălcarea dreptului său la apărare. Această argumentaţie a domnului Radu referitoare la pretinsa încălcare a articolului 6 din cartă şi a articolului 5 din CEDO în statul membru emitent se confundă astfel cu argumentaţia sa referitoare la încălcarea dreptului său la apărare în acest stat membru.

31 Este, aşadar, necesar să se considere că, prin intermediul primelor patru întrebări, precum şi prin intermediul celei de a şasea întrebări, care trebuie examinate împreună, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă Decizia‑cadru 2002/584, în lumina articolelor 47 şi 48 din cartă, precum şi a articolului 6 din CEDO, trebuie interpretată în sensul că autorităţile judiciare de executare pot refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul că autorităţile judiciare emitente nu au audiat persoana căutată înainte de a emite acest mandat de arestare.

32 În această privinţă, trebuie să se constate de la bun început că dreptul de a fi audiat, garantat de articolul 6 din CEDO şi pe care instanţa de trimitere îl menţionează în întrebările sale, este în prezent consacrat la articolele 47 şi 48 din cartă. Se impune, prin urmare, să se facă trimitere la aceste dispoziţii ale cartei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis şi alţii, C‑199/11, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 46 şi 47, precum şi jurisprudenţa citată).

33 În plus, trebuie amintit că Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum reiese mai ales din articolul 1 alineatele (1) şi (2), precum şi din considerentele (5) şi (7) ale acesteia, are ca obiect înlocuirea sistemului multilateral de extrădare între statele membre cu un sistem de predare între autorităţile judiciare a persoanelor condamnate sau bănuite în scopul executării sentinţelor de condamnare sau a urmăririlor, acest din urmă sistem fiind bazat pe principiul recunoaşterii reciproce (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2012, Lopes Da Silva Jorge, C‑42/11, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 28 şi jurisprudenţa citată).

34 Decizia‑cadru 2002/584 vizează astfel, prin introducerea unui nou sistem simplificat şi mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze şi să accelereze cooperarea judiciară în scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iunie 2012, West, C‑192/12 PPU, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 53 şi jurisprudenţa citată).

35 În temeiul articolului 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, statele membre sunt, în principiu, obligate să dea curs unui mandat european de arestare.

36 Astfel, după cum Curtea a statuat deja, potrivit dispoziţiilor Deciziei‑cadru 2002/584, statele membre nu pot să refuze executarea unui astfel de mandat decât în cazurile de neexecutare obligatorie prevăzute la articolul 3 din aceasta şi în cazurile de neexecutare facultativă enumerate la articolele sale 4 şi 4a (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2008, Leymann şi Pustovarov, C‑388/08 PPU, Rep., p. I‑8983, punctul 51, precum şi Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello, C‑261/09, Rep., p. I‑11477, punctul 37). În plus, autoritatea judiciară de executare nu poate supune executarea unui mandat european de arestare decât condiţiilor definite la articolul 5 din decizia‑cadru menţionată.

37 Desigur, în temeiul articolului 4a din Decizia‑cadru 2002/584, încălcarea dreptului la apărare în cursul procesului care a condus la o condamnare penală în lipsă poate, în anumite condiţii, să constituie un motiv de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate.

38 În schimb, împrejurarea că mandatul european de arestare ar fi fost emis în scopul efectuării urmăririi penale fără ca persoana căutată să fi fost audiată de autorităţile judiciare emitente nu se numără printre motivele de neexecutare a unui asemenea mandat, astfel cum sunt acestea prevăzute de dispoziţiile Deciziei‑cadru 2002/584.

39 Contrar celor susţinute de domnul Radu, respectarea articolelor 47 şi 48 din cartă nu impune ca o autoritate judiciară a unui stat membru să poată refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul că persoana căutată nu a fost audiată de autorităţile judiciare emitente înaintea emiterii acestui mandat de arestare.

40 Trebuie să se constate că obligarea autorităţilor judiciare emitente de a audia persoana căutată înainte de a emite un astfel de mandat european de arestare ar zădărnici în mod inevitabil însuşi sistemul de predare prevăzut de Decizia‑cadru 2002/584 şi, prin urmare, realizarea spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, din moment ce, în special pentru a evita fuga persoanei vizate, un astfel de mandat de arestare trebuie să beneficieze de un anumit efect de surpriză.

41 În orice caz, legiuitorul european a asigurat respectarea dreptului de a fi audiat în statul membru de executare într‑un mod care să nu compromită eficacitatea mecanismului mandatului european de arestare.

42 Astfel, din articolele 8 şi 15 din Decizia‑cadru 2002/584 reiese că, înainte de a decide predarea persoanei căutate în scopul urmăririi penale, autoritatea judiciară de executare trebuie să efectueze un anumit control asupra mandatului european de arestare. În plus, articolul 13 din această decizie‑cadru prevede că persoana căutată are dreptul de a fi asistată de un avocat atunci când consimte la predarea sa şi, dacă este cazul, renunţă la aplicarea principiului specialităţii. Pe de altă parte, în temeiul articolelor 14 şi 19 din Decizia‑cadru 2002/584, persoana căutată, atunci când nu consimte la predarea sa şi face obiectul unui mandat european de arestare emis în scopul urmăririi penale, are dreptul de a fi audiată de autoritatea judiciară de executare în condiţiile stabilite de comun acord de autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare.

43 Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la primele patru întrebări, precum şi la a şasea întrebare că Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că autorităţile judiciare de executare nu pot refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul că persoana căutată nu a fost audiată în statul membru emitent anterior emiterii acestui mandat de arestare.

Cu privire la cheltuielile de judecată

44 Întrucât, în privinţa părţilor din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretată în sensul că autorităţile judiciare de executare nu pot refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale pentru motivul că persoana căutată nu a fost audiată în statul membru emitent anterior emiterii acestui mandat de arestare.

DECIZIA Curtii Constitutionale nr.683 din 27 iunie 2012 asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte

DECIZIA Curtii Constitutionale nr.683 din 27 iunie 2012 asupra conflictului juridic de natură constituţională dintre Guvern, reprezentat de primul-ministru, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte

Publicată în Monitorul Oficial nr.479 din 12.07.2012

text