Nu, nu e o lectura de sfarsit de saptamana: Sorin Lavric despre IPS Bartolomeu Anania

in „Romania literara” (33/21 august a.c.). „Implinirea unui suflet” aici.

Recomandare: o carte exceptionala – Dimitrie Bejan – „Oranki”

O fi sfarsit de saptamana (i.e. uichend) si, desi am de gand sa va recomand o carte, lectura ei nu este de duminica, adica nu este o carte facila (desi se citeste usor). Dar, intr-adevar, este o carte exceptionala.

Lumea e fascinata de James Bond; nu atat de carti, cat de actorasi (actualul, dar si trecutii). Dimitrie Bejan, din Harlau, nu este o fictiune: el chiar a trait aici. Iar cartile lui sunt extraordinar de bine scrise.

Daca ne gandim ca „Oranki. Amintiri din captivitate” a fost scrisa initial pe coaja de mesteacan, in Gulag, poate dobandim o idee despre talentul, vivacitatea si taria de caracter a acestui om.

Acum am citit cu surprindere ca a aparut o noua editie (a treia, prima a aparut la faimoasa „Editura tehnica” in 1995).

Cititi recenzia. Si daca vrei sa cititi ceva remarcabil, prin autenticitate, lecturati cartea aceasta. O veti sorbi, pur si simplu!

PS. Puteti citi o recenzie a cartii scrisa de Silviu Man.

In „Jurnalul National” despre Badea Cartan. Din Cartisoara

Astazi, un articol despre Badea Cartan: „A dus “plocon” la Columna lui Traian: un pumn de ţărână românească„.

Asta da eveniment! Apar memoriile IPS Bartolomeu

Eveniment asteptat de ceva timp!

Cf. Suplimentul de cultura, via blogul lui Claudiu Tarziu.

Cartea este anuntata la Polirom.

Dna. Prof. Rodica Zafiu despre plagiat

Un articol la obiect aparut in „Romania literara” – nr. 23/2008, intitulat „Corectand lucrari„, pe care ar trebui sa il citeasca viitorii nostri „experti cu expertiza” (sic!), aflati acum in stadiul de „formare academica” (sic!), i.e. studenti, masteranzi, doctoranzi… si chiar si mai mult decat atat…

Citam un fragment ce constituie incheierea articolului.

„Lucrul cel mai rău rămîne, desigur, plagiatul. Am mai scris despre el: nu se retrage cîtuşi de puţin, în ciuda unor avertizări de data aceasta clare, puse pe hîrtie: „Plagiatul (indiferent de dimensiunile secvenţei copiate) are drept consecinţă notarea cu 1″. Da, dar ştiu oare toţi ce este un plagiat? Nu reprezintă el, pentru unii, metoda adînc înrădăcinată, poate singura, de redactare a unui text şcolar sau universitar? Ce uimeşte şi în acest caz e răspîndirea fenomenului, firescul cu care se manifestă, în ciuda oricăror stavile nu atît morale (pentru mulţi problema nici nu se pune în termeni etici), cît raţionale. Într-un anume caz, temele de referat (destul de precise, tocmai pentru a preveni copierea) nu ofereau mari posibilităţi de găsire a unor surse. Două referate aflate pe internet, pe nişte site-uri şcolare (şi notate chiar acolo ca mediocre) au fost aşadar descărcate şi prezentate ca texte proprii de un număr considerabil de studenţi, care nu păreau să se fi întrebat nici o clipă dacă nu cumva exista o concurenţă riscantă a copiatorilor. E drept, metodele diferă, variind de la descărcarea integrală, fără a se schimba nici o virgulă (procedeu relativ rar), la foarte frecventa întreţesere de paragrafe copiate din două surse, inversate între ele. Destul de rar se face efortul de a mai schimba chiar cuvinte în frazele preluate cu copy & paste.
Plagiatul are anumite presupoziţii, destul de grave: de pildă, că un text publicat (fie şi pe internet, fie şi pe un site de referate pentru clasa a VIII-a) e în sine mai bun decît nimic sau decît încercarea de a scrie ceva personal. Cred că e foarte răspîndită şi convingerea că textele nu au marcă de individualizare, că nu pot fi recunoscute: o dată scoase din context şi fără numele autorului alături, sînt un bun comun. Mi-e totuşi greu să înţeleg mecanismul psihologic şi presupoziţiile cognitive care stau la baza copierii din cel căruia i se înmînează referatul. Şi în acest caz, plagiatorul presupune că nu există stil, ci doar conţinut; aşadar, dacă profesorul e pus în faţa propriilor fraze, va experimenta o fericită regăsire a conţinuturilor adevărate, o iluminată confirmare a adevărurilor sale absolute.
Un curs anti-plagiat (cu exerciţii migăloase de pierdere a obişnuinţelor bine înrădăcinate din şcoală) ar fi mai necesar în universităţile noastre decît multe altele. Una dintre lecţii ar putea dezvălui chiar strategiile de depistare: de la primul semnal (o formulare care sună cunoscut; o exprimare improbabilă, într-o lucrare studenţească actuală; un contrast stilistic violent pe aceeaşi pagină, de pildă între un pasaj de tratat ştiinţific şi unul jurnalistic), pînă la verificarea dubiilor. De obicei, aceasta e lesnicioasă: o sintagmă din textul suspect, introdusă pe Google, conduce direct la sursă…”

Sorin Lavric despre Dan Puric

Un articol excelent, foarte expresiv si totodata de substanta, aparut in „Romania literara”: „Mogaldeata„.

Citam un fragment:

„În al cincilea rînd, cu Dan Puric avem cazul rarisim al unui actor care devine mare numai atunci cînd încetează să joace teatru. Căci pe scenă, Dan Puric e simpatic şi nimic mai mult. Dar în afara scenei, e tulburător. Vorbeşte repezit şi sacadat, cu o viteză ce parcă vrea să ţină pasul cu ritmul asociaţilor care îi trec prin minte, şi are o spontaneitate ce nu este afectată de imprevizibilitatea întrebărilor puse. Dan Puric contrazice clişeul actorului care se pierde de îndată ce e scos din făgaşul repertoriului ştiut. În plus, Dan Puric e un medium prin excelenţă, ştiind să se încarce cu o dispoziţie pe care o transmite apoi altora. De aceea, nu e analitic, ci catalitic. Nu face analize, ci emite intuiţii, motivîndu-şi ascultătorii. Nu e reflexiv, ci confesiv. Nu meditează asupra unei teme, ci o pune în vibraţie înfăţişînd-o ca o mărturisire venită dinlăuntru. Nu despică firul în patru, ci îl face să zbîrnîie. La el, toate descrierile sunt participări nemijlocite. Nu vorbeşte decît de idei la care a luat parte trăindu-le, iar nu examinîndu-le conceptual. De aici şi succesul lui. Elocvenţa sa, deşi nu e savantă în expresie, e remarcabil de sugestivă. Dacă ar fi fost erudit, sfîrşea prin a fi prolix. Aşa însă, e direct şi expresiv. Iar expresivitatea lui ţine de emoţie, şi nu de forma pe care o dă emoţiei. De aceea, indiferent despre ce vorbeşte, Dan Puric transmite ceva. Ceva se propagă de la tine la el, de aici efectul de fecundare pe care îl obţine asupra minţii altora.
Temele cărţii sunt cele ale reacţiunii româneşti: tradiţie, credinţă, biserică. Iată cîteva idei spicuite din volum: fără credinţă, totul se duce de rîpă; nu există cultură autentică fără dimensiunea ei spirituală; criza României vine din faptul că propaganda a preschimbat adevăratele noastre modele în contra-modele ilicite; intelectualii de astăzi sunt terminaţi, şi nu e nimic de sperat de la ei, rupţi cum sunt de tradiţia creştină. În schimb, numele invocate ca modele de Dan Puric sînt Mircea Vulcănescu, Iustin Pârvu, Tuţea, Noica, Valeriu Gafencu, prinţul Alexandru Ghica, părinţii bisericii. Ei sunt, în opinia autorului, reperele noastre. Iar episodul la care revine cu predilecţie în paginile volumului e cel din închisoarea de la Tîrgu Ocna, avîndu-l ca protagonist pe Valeriu Gafencu: „Cînd Sfîntul închisorilor, Valeriu Gafencu, bolnav de tuberculoză, într-o stare terminală, a spus în celulă: ŤFraţilor, eu mîine mă ducť, atunci a intrat plutonierul şi-a spus: ŤUnde te duci, mă nenorocitule, că eu sunt hristosul tău, unde te duci?ť Iar el, care stătea cu faţa spre veşnicie şi nu spre istorie, a spus: ŤDomnule plutonier, o să mă duc acolo unde o să veniţi şi dumneavoastrăť. Şi din clipa aceea nu a mai spus nimic, nici nu l-a condamnat; lucrul acesta l-a făcut firesc marele Gafencu, pentru că este putere dumnezeiască. ş…ţ Dacă neamul acesta a rezistat, a rezistat datorită celor care au părăsit plutonul şi s-au întors la Dumnezeu în genunchi, să-i mulţumească, pentru că ceilalţi au fost oameni care şi-au pierdut credinţa. Poporul român n-a rezistat datorită oportuniştilor, ci datorită martirilor şi sfinţilor. ş…ţ Au spart zidul închisorii prin rugăciune. Şi astfel e posibil ca eu, în anul 2008, să aflu şi să vorbesc despre Valeriu Gafencu, care a fost un tînăr de 33 de ani, student la drept, şi care a murit pentru că şi-a iubit prea mult ţara. Aţi fost vreodată la Aiud să vedeţi cum se înalţă blocurile socialiste peste oasele martirilor noştri? Ce forţă a fost din partea părintelui Iustin Pârvu şi a foştilor deţinuţi politici, să facă un monument! Monumentul e mic, e o capelă. În capelă este un monah de la Petru Vodă, nu este cineva de la guvernul României. Acolo este o cruce mică, de lemn, a lui Mircea Vulcănescu. Unde sunt ceilalţi, amintirea acestora?” (pp. 137-138 )
Cu astfel de gînduri, nu-i văd lui Dan Puric un viitor liniştit. O să-şi ducă crucea cît va putea, supraveghetorii ideologici ai sănătăţii noastre mentale avînd grijă să-l compromită parţial sau total, în funcţie de cît de rezistent se va dovedi insurgentul. Dar, vorba autorului, să dea Dumnezeu să ne compromitem cu toţii ca Tuţea.
Dane, ce bine că ai apărut. Trunchiul meu de malac se înclină în faţa umbrei tale de mogîldeaţă”.

Irlanda, FC Transilvania & intoarcerea romanilor

Din The Guardian. Ireland’s immigrants return home as slump sharpens fear of racism

Founded by immigrants from Dracula’s homeland, Transylvania FC is one of the many casualties of Ireland’s economic downturn. The Romanian football club that plays in Dublin, birthplace of the vampire’s creator, Bram Stoker, has seen its squad severely depleted as migrant construction workers leave either for home or more lucrative projects such as London’s Olympic village.

Sorin Lavric. Filozofia va fi o formă de rezistenţă

Semnalam un articol realmente interesant si de substanta semnat de dl. Sorin Lavric, intitulat „Filozofia va fi o formă de rezistenţă„. Si ii impartasim sustinerile.

Concluzia spune totul:

„Aşa că, în ciuda auspiciilor nu tocmai idilice în care îi pot anticipa viitorul, filozofia rămâne un resort al libertăţii. Ea va supravieţui sub forma cercurilor de prieteni şi în ipostaza informală a grupurilor create prin afinităţi sufleteşti. Asemenea cercuri vor fi precum oazele presărate într-un deşert mediatic: la suprafaţă, adică pe ecranul oficial al televiziunilor, vom vedea varianta aseptică a unei subculturi dictate de puternicii zilei, iar dedesubt, în straturile clandestine, vom găsi găoacele culturii libere. În interiorul acestor alveole culturale, filozofia va avea un cuvânt greu de spus. De ce? Fiindcă, prin instrucţia pe care ţi-o dă, filozofia are un efect subversiv faţă de scara de valori instituită de puterea zilei. Asta înseamnă că, deşi la nivel universitar filozofia se prăbuşeşte, sub unghiul cercurilor informale ea va înflori. Va fi precum tresărirea defensivă în faţa unei agresiuni concertate de tip mediatic. Va fi forma de rezistenţă împotriva unei subculturi produse la comandă politică”.

O canonizare. Atanasie Todoran din Bichigiu

O stire notabila printre atatea catastrofe, dezastre, dar mai ales omoruri & violuri…

Duminica 11 mai a.c., la Salva (Nasaud) s-a savarsit canonizarea lui Atanasie Todoran din Bichigiu si a celor dimpreuna cu dansul. Din Romania Libera (ma rog, titlul e cam nelalocul lui):

„Potrivit inscrisurilor bisericesti pastrate de Arhiepiscopia Ortodoxa din Cluj, Sfantul Atanasie Todoran s-a nascut la Bichigiu, sat de pe Valea Salautei, intr-o familie de tarani liberi, inrudit cu familia preotilor Cosbuc din Hordou, stramosii poetului George Cosbuc. Exista destul de putine informatii despre viata lui. Fruntas in comuna, cunoscator de carte, a fost jude si colector al darilor in comunele de pe Valea Bichigiului si a Salautei. Se pare ca inca din tinerete a facut parte dintr-un regiment care era asezat undeva langa Viena si, tot amanandu-i-se eliberarea, a dezertat si s-a intors acasa. Urmarit de oamenii imparatiei, s-a refugiat in Muntii Tiblesului, in Maramures si in Tara Chioarului.

A ajuns in Moldova, unde a slujit ani indelungati si a fost ridicat la rang de razes. Pentru vechea dezertare a fost inchis cativa ani in Turnul Dogarilor din Bistrita. Dupa ce a fost eliberat, s-a intors la Bichigiu. Neexistand preot ortodox in sat, s-a opus cu indarjire impartasirii fiului sau cu azima, precum si spovedirii lui de catre un preot unit. Batranul si-a ingropat baiatul in ritul credintei stramosesti, dupa ce fata ii murise si ea cu ani in urma, cand era fugar prin munti. In anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alaturi de alti fruntasi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Salautei si Somesului Mare. A fost el insusi la Viena, impreuna cu alti romani, unde s-a incheiat pactul cu guvernul si li s-au dat asigurari ca, dupa intrarea in regimentul graniceresc, romanii din tinutul Nasaudului vor beneficia de inlesniri. El a cerut insa ca, prin infiintarea regimentului de granita, romanii sa nu fie siliti sa-si lepede credinta, caci de decenii ortodocsii transilvaneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credintei unite.
Apoi, pe 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizata sfintirea drapelelor de lupta si depunerea juramantului de catre noua companii ale regimentului de granita nou-infiintat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena sa urmareasca si sa impulsioneze in Ardeal trecerea la catolicism, a venit sa primeasca juramantul granicerilor nasaudeni si sa le sfinteasca steagul. In fata i-a iesit, calare, „mos Tanase Todoran”, in varsta de 104 ani, si le-a rostit granicerilor o cuvantare care i-a determinat sa porneasca rebeliunea. Soldatii au trecut de partea lui Atanasie Todoran, aruncand armele in semn de protest si nesupunere. Drept urmare, la 12 noiembrie 1763, pe acelasi platou din Salva a avut loc executia celor gasiti vinovati de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frant cu roata de sus in jos, iar capul i-a fost legat de o roata, „pentru ca i-a retinut pe oameni de la unire si de la inrolarea in statutul militar graniceresc…” – dupa cum se arata in sentinta de condamnare semnata de imparateasa Maria Tereza.
Impreuna cu el au fost martirizati, prin spanzurare, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra si Vasile Oichi din Telciu. Alte nouasprezece persoane au fost supuse batailor cu vergi si multi dintre cei batuti au murit sub lovituri. Capetele celor martirizati au fost infipte in pari la portile caselor in care locuisera, iar bucati din trupurile ciopartite au fost asezate la rascruci de drumuri, ca sa fie un exemplu pentru oricine ar mai fi avut gand de nesupunere”.

Despre aceeasi si Lumina, Ziua. De asemenea, a se vedea site-ul Mitropoliei Ardealului de Nord (IPS Bartolomeu).

Actualizand, trimitem la frumosul cuvant rostit de IPS Bartolomeu cu aceeasi ocazie (merita citit!).

Un site de vizitat

Nu am stiut, insa dl. Ovidiu Hurduzeu are site! Ceea ce este o veste excelenta! Site-ul se gaseste aici.

O recomandare; un interviu excelent cu domnul Ovidiu Hurduzeu

Partea I aici, partea II aici.

un fragment:

Dar nu tot ce-i necanonic este anatemizat. Există în lumea de astăzi un nonconformism subvenţionat, foarte profitabil. De pildă, printre tinerii occidentali se poartă moda stângismului luminat, modã importatã şi-n România. Este “cool” să te declari “antirasist”, apărător al drepturilor homosexualilor etc. Sunt atitudini care merg EXACT în direcţia aşteptărilor Sistemului. În România, când icoanele sunt scoase din şcoli şi UE vrea să-i facă pe toţi “europeni”, eşti “non-conformist” dacă te declari român ortodox, mergi la biserică şi te închini alături de babele evlavioase. Prin scrisul meu nu vreau să promovez cu orice preţ non-conformismul, ci spiritul critic. Scopul principal al propagandei şi al ideologiilor postmoderne este să distrugă puterea de judecată individuală. Să-i integreze pe toţi într-o mare familie prosperă dar cu o condiţie: individul să se depersonalizeze lăsându-i pe alţii să judece pentru el – pe experţi, analişti politici, vedete mediatice etc.

 

IPS Bartolomeu – predica la Manastirea Nicula de hram (2004)

In continuarea stirii de ieri; o predica tinuta la Manastirea Nicula. Mare vorbitor! Un om remarcabil.

„ofensiva de poluare a spiritului” & „miscarile ecologiste impotriva poluarii spiritului”! despre homosexualitate, tinerete, bine si rau.

Aici.

PS. In alta ordine de idei, recomand tuturor doua carti exceptionale ale IPS Bartolomeu: „Rotonda plopilor aprinsi” si „Cerurile Oltului”.

IPS Bartolomeu Anania & criticii sai

Mitropolitul a vorbit ca intotdeauna: franc, radical, fara cocoloseli. Ieri, la Hramul Manastirii Nicula.

Si a spus lucruri pentru care, inca o data, il respect si stimez.

Ce a spus IPS?

Citez dintr-un cotidian:

Mitropolitul s-a referit şi la poluarea spiritului, arătându-şi îngrijorarea pentru că există o iniţiativă de-a scoate Tatăl nostru de pe postul de radio naţional, în timp ce la televizor sunt emisiuni care pervertesc conştiinţa: „Devenim un popor de sălbatici şi de nesimţiţi. Asta datorită, în mare măsură, a ce se întâmplă în mijlocul nostru”. Şi a adăugat că mediile care încurajează pornografia, vulgaritatea şi violenţa, cu cel mai puternic agent al lor, televiziunea, ar trebui să fie monitorizate mai serios de CNA, deoarece rolul mass-media este acela de-a informa corect, nu a arăta evenimente cu „sânge şi morţi”, de unde se pot inspira copiii. Ca şi obiect, televizorul e inofensiv, a mai spus mitropolitul.

Prin urmare, sunt constatari de bun simt. Ei bine, de ce credeti ca sunt atat de multi care fac spume la gura (sau, ma rog, mai stiu eu cum?!). ;) Unii sunt „progresistii”, ii recunoasteti usor: isi dau cu parerea ca de ce Biserica ori „inaltii prelati” (sic!) nu fac si nu dreg, nu au facut etc. etc. Altii sunt cei care isi dau cu parerea despre orice, prin forumurile ziarelor…

Acesta – episcop vrednic! Iar faptul ca supara pe multi, e un semn excelent. Biserica are nevoie de oameni „incomozi”, iar IPS a fost intotdeauna asa!

„Laicismul” romanesc – palida clona ori originalitate?

Asteptam sa apara si reactii de aceasta natura, cu ocazia „trecerii in nefiinta” (sic!) a PF Teoctist… nu puteau lipsi, evident. Un articol dintr-o revista a noastra, cu tiraj mai redus, e drept; il pot cita, cu link, abia acum (l-am cautat cand a aparut nr. in cauza, dar nu era incarcat)…

Daca, insa, acestea sunt toate argumentele aduse, neobunjuristii se afla in pana de idei…

Citez, un fragment…
„Oare stat secular e acela in care toata protipendada politica, de la Basescu la Iliescu, se inghesuie la catafalc, gesticuleaza cucernic, lacrimeaza abundent, si pronunta vorbe ce se vor transportate de fior mistic? Stiu, mi se va spune ca vor sa-i castige pe cei 80% de crestini ortodocsi. De acord, dar exact acesta e un motiv in plus ca sa credem ca teocratia e in preparare in România, desigur, cu sustinere populara. (In fond si teocratia iraniana are sustinere populara.)”.

Asa… si vine concluzia:

„Totusi, daca aveti argumente bune care sa arate ca, in pofida celor spuse aici, România nu devine o teocratie, va rog sa mi le dati de urgenta. Le astept cu speranta!”

q.e.d. ;)

PS. Romania nu e Franta. Era sa uit, insa am citit, cu ceva timp in urma, un articol intr-adevar exceptional, ce merita citit si recitit.

PS2. Un alt comentariu, f. interesant, la care subscriu: BOR fără patriarh, baptiştii sub doliu naţional impus , jurnaliştii şi nefiinţa.

„Cu cîteva excepţii (Teodor Baconsky, Petre Guran sau, în alt registru, Emil Hurezeanu), toţi cei întrebaţi au fost de o locvacitate lacomă, cînd inadecvat analitici, cînd grandilocvenţi, cînd plîngăcioşi, cînd de un pios servilism de cabinet. Nu au lipsit nici gazetarii zglobii, ignoranţi pînă la inocenţă; „Cine e acest Teoctist?“ – îl întreba, de pildă, pe Mihai Tatulici, o reporteriţă de la Realitatea TV. Alţii nu puteau scăpa de sintagma blasfematorie „a trecut în nefiinţă“, care, rostită cu privire la un călugăr şi la un om credincios în genere, semnalează o barbară carenţă de catehizare”.  Dl. Andrei Plesu, in Dilema.

IPS Bartolomeu – „Nu ma intereseaza cum voi muri, ci cum voi invia”

Interviu in „Ziua” cu Mitropolitul Clujului:

E absolut esential ca Patriarhul sa nu fie obiect de santaj

„De peste paisprezece ani sunt membru al Sfantului Sinod si de abia de curand am aflat ca in sanul nostru ar exista doua partide rivale. E o facatura a unor jurnalisti agramati, preluata fara nici un discernamant de altii. Agramatismul consta in faptul ca traditionalismul nu se conjuga cu ecumenismul, si nici viceversa. Ortodoxia este prin definitie conservatoare, ca una care pastreaza cu strictete tezaurul dogmatic, asa cum l-a mostenit din Sfanta Scriptura si de la Sfintii Parinti, fara nici o stirbire si fara nici un adaos, dar, in acelasi timp, cea romaneasca este si innoitoare, ca una care tine pasul cu vremea; sa ne gandim doar la evolutia limbii liturgice, a muzicii psaltice, a arhitecturii”.

Sursa