Repere cu privire la Directiva 2006/24/CE privind pastrarea datelor

Repere cu privire la Directiva 2006/24/CE privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicatii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicatii publice

Directiva 2006/24/CE

Irlanda/Parlamentul si Consiliul, C-301/06, hotărârea din 10 februarie 2009

Irlanda a solicitat Curtii anularea Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicatii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicatii publice si de modificare a Directivei 2002/58/CE (JO L 105, p. 54, Ediţie specială, 13/vol. 53, p. 51), pentru motivul că nu a fost adoptată pe baza unui temei juridic adecvat.

Detalii

 Decizia Curtii Constitutionale din România

Decizia nr. 1258/2009, a Curtii Constitutionale referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor Legii nr. 298/2008 privind retinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului sau de retele publice de comunicatii, precum si pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private în sectorul comunicatiilor electronice, Monitorul Oficial nr. 798/23.11.2009

Modelul german…; comentarii

Păstrarea datelor: Comisia solicită Germaniei și României să transpună integral normele UE (IP/11/1248 din 27/10/2011)

Alte trimiteri

Viitorul acord international incheiat intre UE si SUA in materia protectiei datelor personale. Detalii

Conferinta CSDE 04.02.2010. Detalii

Data Retention and Electronic Discovery Law . blog

cautare pe blog: „actiune in neindeplinirea obligatiilor infringement”

„actiune in neindeplinirea obligatiilor infringement” – asa ceva nu exista.

Este drept ca in limbajul ziaristico-politic se vorbeste despre infrigement, insa acest cuvant nu apare in hotararile Curtii de Justitie a Uniunii Europene.

De altfel in singura noastra cauza (prima de pana acum solutionata C-522/09) si ziaristii si oficialii au zis la fel  (de exemplu aici) „infrigement” – bine ca am scapat de el.

Ca sa continuam cu exemplul amintit, in versiunea in engleza a hotararii C-522/09 nu apare „infrigement” ci „Failure of a Member State to fulfil obligations” (de altfel, „infrigement” nu apare deloc).

Egalizarea primelor de asigurari si (ne)validitatea unei directive

Trimitere preliminară – Drepturi fundamentale – Combaterea discriminărilor – Egalitate de tratament între femei și bărbați – Acces la bunuri și servicii, precum și la furnizarea de bunuri și servicii – Prime și prestații de asigurări – Factori actuariali – Luarea în considerare a criteriului sexului ca factor de evaluare a riscurilor în materie de asigurări – Contracte private de asigurări de viață – Directiva 2004/113/CE – Articolul 5 alineatul (2) – Derogare pentru care nu este prevăzută o limitare în timp – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolele 21 și 23 – Nevaliditate (Curtea de Justitie, Marea Camera, hotărârea din 1 martie 2011, cauza C‑236/09, Association belge des Consommateurs Test‑Achats)

[….]

30 Este cert că scopul urmărit de Directiva 2004/113 în sectorul serviciilor de asigurări este, astfel cum îl reflectă articolul 5 alineatul (1), aplicarea regulii primelor și prestațiilor unisex. Considerentul (18) al acestei directive prevede în mod explicit că, în vederea garantării egalității de tratament între bărbați și femei, utilizarea sexului ca factor actuarial nu ar trebui să creeze, pentru cei asigurați, diferențe în materie de prime și prestații. Considerentul (19) al directivei menționate prevede, ca o „derogare”, posibilitatea acordată statelor membre de a nu aplica regula primelor și prestațiilor unisex. Astfel, Directiva 2004/113 se bazează pe premisa potrivit căreia, pentru aplicarea principiului egalității de tratament între femei și bărbați consacrat la articolele 21 și 23 din cartă, situația femeilor și, respectiv, a bărbaților în ceea privește primele și prestațiile de asigurări contractate de aceștia este comparabilă.

31 În aceste împrejurări, există un risc ca derogarea de la egalitatea de tratament între femei și bărbați prevăzută la articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2004/113 să fie permisă de dreptul Uniunii pe o perioadă nelimitată.

32 O astfel de dispoziție, care permite statelor membre în cauză să mențină, nelimitat în timp, o derogare de la regula primelor și prestațiilor unisex, este contrară realizării obiectivului egalității de tratament între femei și bărbați, obiectiv pe care îl urmărește Directiva 2004/113 și care este incompatibil cu articolele 21 și 23 din cartă.

33 Prin urmare, această dispoziție trebuie considerată nevalidă la expirarea unei perioade de tranziție corespunzătoare.

34 Având în vedere toate cele de mai sus, trebuie să se răspundă la prima întrebare adresată că, începând cu 21 decembrie 2012, articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2004/113 este nevalid.

CJUE, C-108/09, Ker-Optika, hotararea din 2 decembrie 2010

CJUE, C-108/09, Ker-Optika, hotararea din 2 decembrie 2010

Normele naționale referitoare la comercializarea lentilelor de contact intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/31/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, în special ale comerțului electronic, pe piața internă (directiva privind comerțul electronic) în măsura în care acestea privesc actul de vânzare prin internet a unor astfel de lentile. În schimb, normele naționale referitoare la livrarea lentilelor menționate nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Articolele 34 TFUE și 36 TFUE, precum și Directiva 2000/31 trebuie să fie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care nu autorizează comercializarea lentilelor de contact decât în magazine specializate în dispozitive medicale.

 

C-47/09, Prin autorizarea denumirii „ciocolată pură”, Italia a încălcat dreptul Uniunii

Dreptul Uniunii privind etichetarea produselor din cacao şi din ciocolată armonizează denumirile de vânzare ale acestora. În cazul în care conţin până la 5 % alte grăsimi vegetale decât untul de cacao (numite de substituţie), denumirea produselor rămâne neschimbată, dar etichetarea lor trebuie să cuprindă, cu litere îngroşate, menţiunea specifică „conține și alte grăsimi vegetale pe lângă untul de cacao”.Pentru produsele din ciocolată care conţin numai unt de cacao, este posibilă indicarea pe etichetă a acestei informaţii, cu condiția ca informaţia să fie corectă, imparțială, obiectivă și să nu inducă consumatorul în eroare.Reglementarea italiană prevede posibilitatea ca menţiunea „ciocolată pură” să fie adăugată sau integrată în denumirile de vânzare, sau să fie indicată în altă parte a etichetei produselor care nu conţin materii grase de substituţie, şi stabileşte amenzi administrative (de la 3 000 de euro la 8 000 de euro) pentru orice încălcare a acestei reglementări.Comisia a formulat la Curtea de Justiţie o acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor împotriva Italiei, susţinând că acest stat membru a introdus o denumire suplimentară pentru produsele din ciocolată, în funcție de care se poate considera că acestea sunt „pure” sau „nu sunt pure”, ceea ce ar constitui o încălcare a directivei şi ar fi contrar jurisprudenţei Curţii. Comisia consideră că informarea consumatorului despre prezenţa sau lipsa grăsimilor de substituţie în ciocolată trebuie făcută prin etichetare și nu prin utilizarea unei denumiri de vânzare distincte.

Curtea aminteşte cu titlu introductiv că Uniunea Europeană a instituit o armonizare totală a denumirilor de vânzare privind produsele din cacao și din ciocolată destinate consumului uman în scopul garantării caracterului unitar al pieței interne. Aceste denumiri sunt atât obligatorii, cât și rezervate pentru produsele enumerate de legislaţia Uniunii. Având în vedere aceste precizări, Curtea constată că această legislaţie nu prevede denumirea de vânzare „ciocolată pură” şi nu permite introducerea unei asemenea denumiri de către legiuitorul național. În aceste condiții, reglementarea italiană este contrară sistemului de denumiri de vânzare stabilit de dreptul Uniunii.În plus, Curtea subliniază că sistemul dublei denumiri introdus de legiuitorul italian nu respectă nici cerințele impuse de dreptul Uniunii în ceea ce priveşte necesitatea ca consumatorul să dispună de o informație corectă, imparțială, obiectivă şi care nu este de natură să îl inducă în eroare. Astfel, s-a constatat deja în jurisprudenţa Curţii2 că adăugarea de grăsimi vegetale de substituţie la produse din cacao și din ciocolată care respectă conținuturile minime impuse de legislaţia Uniunii, nu schimbă substanțial natura acestor produse, până la transformarea acestora în produse diferite şi, prin urmare, nu justifică o diferenţă a denumirilor de vânzare.În schimb, precizează Curtea, potrivit legislaţiei Uniunii, inserarea în altă parte a etichetei a unei indicații imparțiale și obiective care informează consumatorii cu privire la lipsa, în produs, a altor grăsimi vegetale decât untul de cacao ar fi suficientă pentru a asigura o informare corectă a consumatorilor.În consecinţă, Curtea conchide că, întrucât permite menținerea a două categorii de denumiri de vânzare care desemnează în esență același produs, reglementarea italiană este de natură să inducă consumatorii în eroare și, aşadar, să aducă atingere dreptului acestora la o informare corectă, imparțială și obiectivă.Prin urmare, Curtea constată că Italia şi-a încălcat obligaţiile care îi revin în temeiul dreptului Uniunii.

Comunicat de presa

Ben Bouckley, Italy loses EU court battle to retain ‘unlawful’ chocolate sales name, http://www.foodnavigator.com

Vaughne Miller, How much legislation comes from Europe?

Vaughne MillerHow much legislation comes from Europe?, House of Commons, RESEARCH PAPER 10/62 13 October 2010 disponibil la adresa www.parliament.uk/briefing-papers/RP10-62.pdf

The former European Commission President, Jacques Delors, predicted in July 1988 that within ten years 80% of economic legislation, and perhaps also fiscal and social legislation, would be of European origin. Since then, Treaty amendments have given the European Union a role in several additional policy areas, which has contributed to a view that national legislatures are becoming ‘Europeanised’, both in terms of the quantity of EU laws and their impact on domestic law- and policy-making.In the UK data suggest that from 1997 to 2009 6.8% of primary legislation (Statutes) and 14.1% of secondary legislation (Statutory Instruments) had a role in implementing EU obligations, although the degree of involvement varied from passing reference to explicit implementation. Estimates of the proportion of national laws based on EU laws in other EU Member States vary widely, ranging from around 6% to 84%.This paper explores various approaches to the question of how much national law is based on or influenced by EU law.

Aplicarea „redeventei pentru copia privată” în privința suporturilor de reproducere achiziționate de întreprinderi și de profesioniști în alte scopuri decât realizarea de copii private nu este conformă cu dreptul Uniunii

C-467/08, PADAWAN / SGAE, hotararea din 21 octombrie 2010 (*).

 

Aplicarea „redeventei pentru copia privată” în privința suporturilor de reproducere achiziționate de întreprinderi și de profesioniști în alte scopuri decât realizarea de copii private nu este conformă cu dreptul Uniunii

O asemenea redevență poate fi aplicată unor astfel de suporturi în cazul în care sunt susceptibile de a fi utilizate de către persoane fizice în folos propriu Conform Directivei privind dreptul de autor și drepturile conexe în societatea informațională (Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor şi drepturilor conexe în societatea informaţională (JO L 167, p. 10, Ediţie specială, 17/vol. 1, p. 230).), dreptul exclusiv de reproducere a materialului sonor, vizual sau audiovizual revine autorilor, artiștilor interpreți și producătorilor.

Cu toate acestea, statele membre pot autoriza realizarea de copii private cu condiția ca titularii dreptului să primească o „compensație echitabilă”. Aceasta trebuie să contribuie la primirea, de către titularii de drepturi, a unei remunerații adecvate pentru utilizarea operelor lor sau a altor obiecte protejate.

Legislația spaniolă de transpunere a directivei a permis reproducerea operelor deja divulgate în cazul în care aceasta este realizată de o persoană fizică pentru uz personal și pe baza unor opere la care a avut acces în mod legal. În acest cadru, o compensație unică, determinată pentru fiecare modalitate de reproducere sub forma unei „redevențe pentru copia privată”, trebuie să fie plătită de fabricanți, de importatori sau de distribuitori societăților de gestiune colectivă a drepturilor de proprietate intelectuală.

Sociedad General de Autores y Editores (SGAE), societate de gestiune colectivă a drepturilor de proprietate intelectuală în Spania, a solicitat societății PADAWAN, care comercializează CD-R, CD-RW, DVD-R și aparate MP3, „redevența pentru copia privată” pentru suporturile digitale comercializate între 2002 și 2004. PADAWAN a refuzat, considerând că aplicarea acestei redevențe – independent de utilizarea în folos privat, profesional sau comercial pentru care erau destinate suporturile – era contrară directivei menționate.

În primă instanță, aceasta a fost obligată la plata sumei de 16 759,25 euro. Audiencia Provincial de Barcelona (Curte de apel provincială, Spania), sesizată cu apelul declarat de PADAWAN, a solicitat în esență Curții să determine criteriile care trebuie luate în considerare în vederea stabilirii cuantumului și a sistemului de prelevare a „compensației echitabile”.

În hotărârea pronunțată, Curtea observă că această „compensație echitabilă” trebuie considerată drept contraprestația prejudiciului cauzat autorului pentru reproducerea neautorizată a operei sale protejate. Acest prejudiciu constituie, prin urmare, criteriul de bază pentru calcularea cuantumului său.

În plus, Curtea arată că directiva impune păstrarea unui „echilibru just” între titularii de drepturi și utilizatorii obiectelor protejate. Așadar, revine, în principiu, persoanei care a realizat o astfel de reproducere pentru uz personal obligația de a repara prejudiciul prin finanțarea compensației care urmează a fi plătită titularului. Desigur, pe de o parte, prejudiciul rezultat din fiecare utilizare pentru uz personal considerată individual s-ar putea dovedi minimă și ar putea să nu creeze o obligație de plată și, pe de altă parte, ar putea apărea dificultăți practice în ceea ce privește identificarea utilizatorilor privați, precum și în ceea ce privește obligarea acestora la despăgubirea titularilor de drepturi. În aceste condiții, statele membre au posibilitatea de a institui o „redevență pentru copia privată” în sarcina persoanelor care dispun de echipamente, de aparate și de suporturi de reproducere digitală. Astfel, activitatea acestor persoane – constând în punerea la dispoziția utilizatorilor privați a unor echipamente, aparate și suporturi de reproducere sau în serviciul de reproducere pe care îl prestează – constituie premisa de fapt necesară pentru ca persoanele fizice să poată obține copii private. De altfel, nimic nu împiedică repercutarea cuantumului redevenței asupra prețului suporturilor de reproducere sau al serviciului de reproducere, astfel încât, în definitiv, utilizatorii privați suportă sarcina acesteia și cerințele „echilibrului just” sunt respectate. În continuare, Curtea constată că un sistem de „redevență pentru copia privată” nu este compatibil cu „echilibrul just” menționat decât în cazul în care echipamentele, aparatele și suporturile de reproducere în cauză pot fi utilizate în scopul realizării de copii private și, prin urmare, pot cauza un prejudiciu autorului operei protejate. Astfel, aceasta apreciază că există o conexiune necesară între aplicarea „redevenţei pentru copia privată” şi utilizarea în scopul reproducerii private. În consecinţă, aplicarea nediferenţiată a redevenţei cu privire la toate tipurile de echipamente, de aparate şi de suporturi de reproducere digitală, inclusiv în ipoteza în care acestea sunt achiziţionate de alte persoane decât persoanele fizice, în scop vădit diferit de cel al realizării de copii private, nu este conformă cu directiva. În schimb, în cazul în care echipamentele în discuţie sunt puse la dispoziţia persoanelor fizice pentru uzul personal, nu este nicidecum necesar să se demonstreze că aceştia au realizat în mod efectiv copii private şi au cauzat astfel efectiv un prejudiciu autorului operei protejate. Se prezumă că aceste persoane fizice beneficiază integral de această punere la dispoziţie, altfel spus se consideră că acestea exploatează toate funcţiile îndeplinite de respectivele echipamente2, inclusiv funcţia de reproducere. Astfel, simpla capacitate a acestor echipamente sau a acestor aparate de a realiza copii este suficientă pentru a justifica aplicarea redevenţei pentru copia privată, cu condiţia ca respectivele echipamente sau aparate să fi fost puse la dispoziţia persoanelor fizice în calitate de utilizatori privaţi. În sfârșit, Curtea amintește că revine instanţei naționale obligaţia de a aprecia, având în vedere precizările aduse, compatibilitatea cu directiva a sistemului spaniol privind „redevenţa pentru copia privată”.