Concluzii AG Bobek in cauza C-212/15, ENEFI

ECLI:EU:C:2016:427

 

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

BOBEK

prezentate la 9 iunie 2016(1)

Cauza C‑212/15

ENEFI Energiahatekonysagi Nyrt

împotriva

Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Brașov (DGRFP)

[cerere de decizie preliminară formulată de Tribunalul Mureș, Secția civilă (România)]

„Procedură de insolvenţă – Efecte prevăzute de dreptul statului de deschidere a procedurii în ceea ce priveşte o creanţă fiscală care nu a fost înregistrată în procedura respectivă şi care este supusă executării silite în alt stat membru”

I –    Introducere

1.        Prezenta cauză priveşte executarea silită a unei creanţe fiscale în România împotriva unei societăţi care are sediul în Ungaria și a fost supusă procedurii de insolvenţă în acest din urmă stat. Această creanţă fiscală nu a fost înregistrată în procedura de insolvenţă menţionată, iar în prezent, potrivit dreptului maghiar, a intervenit decăderea din dreptul de a o urmări.

2.        Se solicită Curţii să stabilească dacă Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 privind procedurile de insolvență(2) se opune unei norme naţionale care prevede decăderea din dreptul de a urmări o asemenea creanță neînregistrată sau suspendarea executării silite a acesteia. Curtea este invitată totodată să stabilească dacă natura fiscală a creanţei menționate prezintă relevanță pentru aprecierea respectivă. Aceste chestiuni ridică problema accesorie dacă dreptul naţional aplicabil procedurii de insolvenţă deschise într‑un stat membru trebuie să reglementeze şi efectele pe care deschiderea procedurii amintite le are asupra unei executări silite care implică acelaşi debitor în alt stat membru.

II – Cadrul juridic

A –    Dreptul Uniunii Europene

3.        Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, „competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social”.

4.        Articolul 4 din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede norme referitoare la dreptul aplicabil. Ca regulă generală, articolul 4 alineatul (1) prevede că, „în absența unei dispoziții contrare în […] regulament, legea aplicabilă procedurii de insolvență și efectelor acesteia este legea statului membru pe al cărui teritoriu este deschisă procedura. [Acest stat membru este] denumit în continuare «stat de deschidere»”.

5.        În conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000, legea statului de deschidere, denumită lex concursus în considerentul (23) al regulamentului, „determină condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență”. Dispoziţia menţionată cuprinde o listă neexhaustivă a aspectelor reglementate de lex concursus, care include printre altele, la litera (f), „efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare” şi, la litera (k), „drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență”.

6.        Articolul 15 din Regulamentul nr. 1346/2000 prevede că „efectele procedurii de insolvență asupra unui proces în curs de soluționare al cărui obiect îl reprezintă un bun sau un drept de care debitorul este desistat sunt reglementate exclusiv de legea statului membru în care acel proces este în curs de soluționare”.

7.        Potrivit articolului 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, în principiu, „un creditor care, după deschiderea procedurii […], obține prin orice mijloace, în special pe cale executorie, satisfacerea totală sau parțială a creanței sale asupra bunurilor debitorului situate pe teritoriul unui alt stat membru trebuie să restituie lichidatorului ceea ce a obținut […]”.

8.        În sfârşit, articolul 39 din Regulamentul nr. 1346/2000 recunoaşte dreptul „oric[ărui] creditor care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social într‑un stat membru altul decât statul de deschidere, inclusiv al autorităților fiscale și al organismelor de asigurări sociale ale statelor membre, [de a înregistra], în scris, cererile de admitere a creanțelor în cadrul procedurii de insolvență”.

B –    Dreptul național

9.        Articolul 20 alineatul (3) din legea maghiară privind insolvenţa, Legea XLIX din 1991, prevede că un creditor care nu a respectat termenul pentru declararea creanţei sale potrivit articolului 10 alineatul (2) din legea respectivă pierde posibilitatea de a participa la acordul încheiat între debitor şi creditori la sfârşitul procedurii de insolvenţă. Aceasta înseamnă în mod efectiv că, în principiu, un creditor care nu a înregistrat o creanţă nu mai poate urmări creanţa în cauză împotriva debitorului.

III – Situația de fapt, procedura națională și întrebările preliminare

10.      ENEFI Energiahatekonysagi Nyrt (denumită în continuare „reclamanta”) este o societate cu sediul social în Ungaria şi cu un sediu permanent în România.

11.      La 13 decembrie 2012, a fost deschisă o procedură de insolvenţă împotriva reclamantei în Ungaria.

12.      La 7 ianuarie 2013, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov (denumită în continuare „pârâta”) a primit o notificare privind începerea procedurii de insolvenţă în Ungaria şi posibilitatea înregistrării creanţelor împotriva reclamantei în procedura respectivă.

13.      În luna ianuarie 2013, pârâta a încercat să înregistreze două creanţe în procedura de insolvenţă (denumite în continuare „creanţele iniţiale”). Ea nu a respectat însă termenul aplicabil şi nu a plătit taxele de înregistrare necesare. Prin urmare, creanţele menţionate nu au putut fi înregistrate şi avute în vedere în procedura de insolvenţă, după cum a precizat lichidatorul la 2 mai 2013.

14.      Între 5 şi 25 iunie 2013, în timp ce procedura de insolvenţă era încă în curs, pârâta a desfăşurat o inspecţie fiscală la sediul permanent din România al reclamantei. La 25 iunie 2013, pârâta a emis o decizie de impunere privind obligațiile suplimentare cu titlu de TVA ale reclamantei (denumită în continuare „decizia de impunere ulterioară insolvenţei”). Pârâta nu a înregistrat în procedura de insolvenţă nicio creanţă referitoare la decizia de impunere ulterioară insolvenţei. În schimb, pârâta a inițiat în România o procedură de executare silită având ca obiect decizia de impunere ulterioară insolvenţei.

15.      Decizia de impunere ulterioară insolvenţei nu a fost contestată iniţial de reclamantă. În consecinţă, la 7 august 2013, autorităţile române au emis un titlu executoriu împotriva reclamantei.

16.      La 7 septembrie 2013, procedura de insolvență din Ungaria a fost închisă.

17.      La 3 septembrie 2013, reclamanta a iniţiat o procedură pentru a se opune titlului executoriu din România. Reclamanta consideră că nu este obligată să plătească suma solicitată în cuprinsul titlului respectiv şi că executarea silită este nelegală. Aceasta arată că, atunci când a avut loc inspecţia fiscală care a condus la emiterea deciziei de impunere ulterioare insolvenţei, ea era deja supusă procedurii de insolvenţă în Ungaria. Prin urmare, pentru executarea silită a obligaţiilor de plată ale reclamantei potrivit deciziei de impunere ulterioare insolvenţei, pârâta ar fi trebuit să înregistreze cererea sa de executare silită în procedura de insolvenţă. Reclamanta afirmă că dreptul maghiar este cel care reglementează procedura de insolvenţă în conformitate cu Regulamentul nr. 1346/2000, iar, potrivit dreptului maghiar, titularii creanţelor neînregistrate în procedura insolvenţei sunt decăzuţi din dreptul de a urmări aceste creanțe. Prin urmare, în opinia reclamantei, pârâta este în prezent decăzută din dreptul la plată în temeiul deciziei de impunere ulterioare insolvenţei.

18.      În aceste împrejurări, Tribunalul Mureș, Secția civilă, a suspendat procedura şi a adresat Curţii de Justiţie următoarele întrebări preliminare:

„(1)      În interpretarea articolului 4 alineatul (1) și [alineatul] (2) literele (f) și (k) din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență, să se precizeze dacă efectele procedurii de insolvență reglementate de legea statului de deschidere a procedurii insolvenței pot include decăderea unui creditor care nu a participat la procedura insolvenței din dreptul de a mai urmări creanța sa într‑un alt stat membru sau suspendarea executării silite a unei astfel de creanțe în acest alt stat membru.

(2)      Dacă prezintă relevanță împrejurarea că creanța urmărită silit în alt stat membru decât cel de deschidere este una fiscală.”

19.       Guvernul maghiar, guvernul olandez și Comisia au depus observații scrise. Guvernul maghiar și Comisia au prezentat observaţii orale în ședința din 14 aprilie 2016.

IV – Apreciere

20.      A doua întrebare adresată de instanţa de trimitere urmăreşte în esenţă stabilirea domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000. Prima întrebare priveşte efectele sale odată ce se confirmă că Regulamentul nr. 1346/2000 este într‑adevăr aplicabil creanţelor fiscale.

21.      Problema aplicabilităţii Regulamentului nr. 1346/2000 precedă în mod logic aprecierea asupra efectelor sale. Prin urmare, vom începe analiza noastră răspunzând mai întâi la a doua întrebare, şi anume dacă natura fiscală a deciziei de impunere ulterioare insolvenţei este în vreun fel relevantă pentru aplicabilitatea Regulamentului nr. 1346/2000 (A). În al doilea rând, vom analiza dacă Regulamentul nr. 1346/2000 permite ca o reglementare naţională să prevadă decăderea din dreptul de a urmări creanţele neînregistrate în procedura de insolvenţă sau suspendarea executării silite a unor astfel de creanțe într‑un alt stat membru (B).

A –    A doua întrebare

22.      Prin a doua întrebare preliminară, instanţa de trimitere urmăreşte să se stabilească dacă natura specifică a creanţei întemeiate pe decizia de impunere ulterioară insolvenţei este relevantă pentru aprecierea aplicabilităţii Regulamentului nr. 1346/2000.

23.      Instanţa de trimitere utilizează noţiunea „creanţă fiscală” pentru a face referire la obligaţiile fiscale care revin reclamantei potrivit dreptului român. Astfel, ar rezulta că, în acest context, „fiscală” înseamnă în esenţă „provenită din taxe”. Instanța de trimitere pare să presupună că o creanţă fiscală trebuie să fie tratată în mod diferit întrucât pârâta este o autoritate fiscală.

24.      Nu suntem de acord cu acest punct de vedere, împărtășind astfel poziţia exprimată de guvernul maghiar, de guvernul olandez şi de Comisie.

25.      Textul Regulamentului nr. 1346/2000 prevede destul de clar că acesta este aplicabil atât creditorilor de drept privat, cât şi celor de drept public fără distincţie. Articolul 39 recunoaşte dreptul „oric[ărui] creditor care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social într‑un stat membru altul decât statul de deschidere, inclusiv al autorităților fiscale și al organismelor de asigurări sociale ale statelor membre, [de a înregistra], în scris, cererile de admitere a creanțelor în cadrul procedurii de insolvență”(3). Acelaşi lucru este repetat în considerentul (21) al regulamentului(4).

26.      Mai mult, din punct de vedere factual, din decizia de trimitere rezultă că pârâta a încercat să acţioneze (în cazul creanţelor iniţiale) şi putea să acţioneze (în cazul deciziei de impunere ulterioare insolvenţei) ca un creditor în sensul obişnuit al termenului din procedura de insolvenţă, şi anume prin înregistrarea cererii de admitere a creanţei proprii împotriva debitorului insolvent(5).

27.      Prin urmare, propunem ca răspunsul Curţii la a doua întrebare preliminară să fie că natura fiscală a unei executări silite care se desfăşoară în alt stat membru decât cel de deschidere a procedurii de insolvenţă nu are nicio incidență asupra aplicabilității Regulamentului nr. 1346/2000 în cazul acestei executări silite.

28.      Din motive de claritate, trebuie să subliniem că neutralitatea Regulamentului nr. 1346/2000 în ceea ce priveşte aplicabilitatea sa în cazul creanţelor creditorilor de drept public şi de drept privat nu afectează drepturile potenţial preferenţiale de care beneficiază anumite categorii de creditori în procedura de insolvenţă potrivit reglementării naţionale relevante. Aplicabilitatea Regulamentului nr. 1346/2000, pe de o parte, şi drepturile materiale care decurg din diferite reglementări naţionale, pe de altă parte, sunt două chestiuni separate. Prezenta cauză priveşte prima chestiune, iar nu cea din urmă.

B –    Prima întrebare

29.      Prin prima sa întrebare preliminară, instanţa de trimitere urmăreşte să se stabilească dacă Regulamentul nr. 1346/2000 permite o reglementare naţională care prevede decăderea din dreptul de a urmări creanţele care nu au fost înregistrate corespunzător în procedura de insolvenţă sau suspendarea executării silite a unor astfel de creanțe într‑un alt stat membru. Vom analiza mai întâi problema decăderii şi a suspendării (i). Ulterior, vom analiza aspectul dacă legislația maghiară, ca lex concursus, trebuie să reglementeze şi efectele procedurii de insolvenţă asupra executării silite din România (ii).

i)      Decăderea din dreptul de a urmări creanțele neînregistrate şi suspendarea executării silite a acestor creanțe

30.      Instanța de trimitere sugerează că, în prezenta cauză, legea maghiară, în calitate de lex concursus, nu ar trebui să prevadă decăderea din dreptul de a urmări o creanţă care este invocată în alt stat membru. Se sugerează că acest fapt ar fi incompatibil cu posibilitatea deschiderii unei proceduri secundare(6). De asemenea, s‑ar permite astfel debitorului să se sustragă obligaţiilor sale fiscale naţionale.

31.      Trebuie să se arate că domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1346/2000 este limitat în principal la normele de conflict de legi(7). Acesta conţine doar câteva norme uniforme. Acele norme uniforme pe care le conţine nu privesc consecinţele care trebuie atribuite neînregistrării unei creanţe în procedura de insolvenţă.

32.      În acest cadru legislativ, revine statelor membre sarcina de a prevedea normele aplicabile care reglementează consecinţele care trebuie atribuite neînregistrării unei creanţe în procedura de insolvenţă, sub rezerva dublei cerinţe de echivalenţă şi de efectivitate(8). Ambele cerinţe menţionate vor fi analizate acum pe rând.

33.      Cerinţa echivalenţei presupune ca dispoziţiile dreptului naţional referitoare la participarea creditorilor transfrontalieri la procedurile de insolvenţă deschise în Ungaria să nu fie mai puţin favorabile decât condiţiile de participare aplicabile creditorilor interni.

34.      Potrivit articolului 20 alineatul (3) din Legea XLIX din 1991, decăderea din dreptul de a urmări o creanță neînregistrată este generată de neînregistrarea creanţei în termenul corespunzător. Aspectul dacă cererea de înregistrare a creanţei a fost prezentată de un creditor intern sau transfrontalier nu are nicio incidență în această privință.

35.      Mai mult, decizia de trimitere nu conţine niciun indiciu în sensul că creditorii cu sediul în alt stat membru decât Ungaria ar fi supuşi unui tratament mai puţin favorabil în comparaţie cu creditorii interni în ceea ce priveşte înregistrarea creanţelor lor în procedura de insolvenţă deschisă în Ungaria sau atunci când participă la această procedură.

36.      Este adevărat că, din punct de vedere practic, creditorii transfrontalieri pot fi nevoiți să depășească obstacole care țin de distanţa geografică şi de diferenţele lingvistice şi juridice dintre statul membru în care a fost deschisă procedura de insolvenţă şi statul membru în care au sediul creditorii în cauză. Acest aspect este însă o trăsătură inerentă procedurilor transfrontaliere de insolvenţă, similară dificultăţilor pe care părţile le pot întâmpina în litigiile transfrontaliere.

37.      Regulamentul nr. 1346/2000 abordează în mod efectiv astfel de preocupări, impunând notificarea şi informarea creditorilor transfrontalieri în legătură cu începerea unei proceduri de insolvenţă în alt stat membru (de exemplu la articolul 40) și sporind astfel eficacitatea generală a procedurilor de insolvenţă.

38.      În sfârşit, din situaţia de fapt care face obiectul prezentei cauze rezultă că pârâta a fost informată în mod corespunzător despre procedura de insolvenţă şi despre termenul aplicabil pentru înregistrarea creanțelor. Acest lucru este demonstrat de încercarea pârâtei de a înregistra creanţele iniţiale.

39.      Potrivit cerinţei efectivității, statele membre nu pot să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii.

40.      Dacă cerinţa efectivității trebuie să fie analizată independent de cerinţa echivalenţei şi trebuie să fie aplicată cu respectarea autonomiei procedurale implicite a statelor membre, ea ar trebui să fie limitată în mod corespunzător la două situaţii: prima, imposibilitatea efectivă, iar cea de a doua, un grad de ineficiență în ceea ce priveşte executarea drepturilor întemeiate pe legislaţia Uniunii de natură să constituie o încălcare a dreptului la o cale de atac eficientă prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În cazul celei de a doua situații, pragul este relativ ridicat.

41.      Curtea a afirmat deja că existenţa unui termen pentru înregistrarea unei creanțe în procedura de insolvenţă nu este per se incompatibilă cu principiul efectivităţii. Stabilirea unor termene rezonabile respectă principiul efectivității şi constituie totodată o aplicare practică a principiului securităţii juridice(9).

42.      După cum am observat deja, pârâta a fost notificată în legătură cu deschiderea procedurii de insolvenţă în Ungaria. În plus, ea a fost informată despre termenele în care trebuiau să fie înregistrate eventualele creanțe precum cea care a rezultat din decizia de impunere ulterioară insolvenţei.

43.      Din nou, informaţiile furnizate în decizia de trimitere nu cuprind niciun element care să indice că pârâta a întâmpinat anumite obstacole care să fi făcut fie practic imposibilă, fie excesiv de dificilă (în sensul precizat mai sus) înregistrarea creanţei sale rezultate din decizia de impunere ulterioară insolvenţei şi participarea la procedura de insolvenţă deschisă în Ungaria.

44.      Având în vedere cele de mai sus, prima noastră concluzie intermediară este că Regulamentul nr. 1346/2000 nu se opune unei dispoziţii din dreptul naţional, cum este articolul 20 alineatul (3) din Legea XLIX din 1991, care prevede decăderea din dreptul de a urmări creanţele care nu au fost înregistrate în mod corespunzător în procedura de insolvenţă.

45.      În plus, prima întrebare preliminară nu face referire doar la decăderea din dreptul de a urmări creanţele neînregistrate, ci şi la suspendarea executării silite a unor asemenea creanţe neînregistrate în alt stat membru. Cu toate acestea, legislația maghiară menţionată în decizia de trimitere prevede doar decăderea din dreptul de a urmări creanţele neînregistrate. Instanța de trimitere nu a furnizat nicio informaţie referitoare la dispoziţii specifice din dreptul maghiar care să implice suspendarea executării silite a creanţelor care nu au fost înregistrate în procedura de insolvenţă.

46.      În pofida acestui aspect, în spiritul cooperării care guvernează procedura deciziei preliminare şi pentru a furniza instanţei naţionale un răspuns complet şi util, adăugăm observaţiile care urmează. Am sugerat deja că, în opinia noastră, Regulamentul nr. 1346/2000 nu se opune unei norme a lex concursus care produce efecte juridice destul de importante: decăderea din dreptul de a urmări creanţele neînregistrate. Dacă un efect atât de semnificativ este permis, atunci a fortiori acelaşi regulament ar trebui să permită şi existenţa unei norme a lex concursus care se limitează la a suspenda procedura aferentă de executare silită şi care este susceptibilă să aibă un efect mai puţin semnificativ asupra drepturilor părţilor decât decăderea propriu‑zisă.

47.      Prin urmare, a doua noastră concluzie intermediară este că Regulamentul nr. 1346/2000 nu se opune unei dispoziţii a lex concursus care prevede suspendarea executării silite a creanţelor neînregistrate în procedura de insolvenţă în cazul în care statul membru în care va avea loc executarea silită este diferit de statul membru în care a fost deschisă procedura insolvenţei.

ii)    Legea care reglementează efectele procedurii de insolvenţă asupra unei executări silite dintr‑un alt stat membru

48.      Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă interpretarea articolului 4 alineatul (1), a articolului 4 alineatul (2) litera (f) şi a articolului 4 alineatul (2) litera (k) din Regulamentul nr. 1346/2000 înseamnă că legea maghiară, în calitate de lex concursus, ar trebui să reglementeze şi efectele procedurii de insolvenţă deschise în Ungaria asupra executării silite aflate pe rolul său sau că astfel de efecte trebuie să fie reglementate de dreptul român.

49.      Pentru clarificarea acestui aspect, vom analiza elementele care determină dreptul aplicabil în prezenta cauză.

50.      În primul rând, nu se contestă faptul că procedura de insolvenţă din Ungaria este procedura principală de insolvenţă în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000. După cum se precizează la articolul 16 alineatul (1) şi se confirmă în considerentul (22) al regulamentului menţionat, efectele acestei proceduri trebuie să fie recunoscute, în principiu, în toate celelalte state membre(10).

51.      În al doilea rând, se poate deduce din decizia de trimitere că în România nu a fost deschisă nicio procedură secundară.

52.      Prin urmare, potrivit articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, legea maghiară este lex concursus. Din dispoziţia respectivă, precum şi din considerentul (22) al aceluiaşi regulament rezultă că dreptul maghiar reglementează astfel condițiile privind deschiderea, desfășurarea și închiderea procedurii de insolvență, inclusiv, potrivit articolului 4 alineatul (2) litera (k), drepturile creditorilor după închiderea procedurii de insolvență. Aceasta este o expresie a principiului efectelor universale ale procedurii principale de insolvenţă(11).

53.      Există însă câteva excepţii de la principiul menţionat. Cu privire la excepţiile respective, instanţa de trimitere face referire la articolul 4 alineatul (2) litera (f) din Regulamentul nr. 1346/2000, care prevede că legea statului de deschidere determină „efectele procedurii de insolvență asupra acțiunilor individuale intentate de creditori, cu excepția proceselor în curs de soluționare”.

54.      Articolul 4 alineatul (2) litera (f) trebuie să fie interpretat în coroborare cu articolul 15 din Regulamentul nr. 1346/2000, potrivit căruia „efectele procedurii de insolvență asupra unui proces în curs de soluționare al cărui obiect îl reprezintă un bun sau un drept de care debitorul este desistat sunt reglementate exclusiv de legea statului membru în care acel proces este în curs de soluționare”.

55.      Astfel, după cum sugerează instanţa de trimitere, dacă executarea silită aflată în curs în România constituie un „proces în curs de soluționare” în sensul dispoziţiilor menționate, dreptul român ar fi aplicabil în prezenta cauză, iar nu dreptul maghiar. Dreptul român ar reglementa astfel efectele procedurii de insolvenţă din Ungaria asupra executării silite respective.

56.      Articolul 15 din Regulamentul nr. 1346/2000 poate fi aplicat doar dacă sunt îndeplinite două condiţii cumulative: în primul rând, trebuie să existe un „proces”. În al doilea rând, procesul trebuie să fie „în curs de soluționare” la momentul deschiderii procedurii de insolvenţă.

57.      Din situaţia de fapt din prezenta cauză rezultă că executarea silită din România nu era în mod clar în curs de soluționare atunci când a început procedura de insolvenţă în Ungaria: executarea silită din România a început la 7 august 2013, pe baza deciziei de impunere ulterioare insolvenţei, emisă la 25 iunie 2013. Decizia de impunere menţionată a fost emisă în urma unei inspecţii fiscale efectuate între 5 şi 25 iunie 2013. Procedura de insolvenţă din Ungaria a fost deschisă în decembrie 2012, deci cu câteva luni înainte să aibă loc oricare dintre evenimentele menţionate.

58.      Acest unic element ne permite să concluzionăm că executarea silită din prezenta cauză nu intră sub incidența excepţiei prevăzute la articolul 15 şi la articolul 4 alineatul (2) litera (f) din Regulamentul nr. 1346/2000.

59.      Cu toate acestea, din motive de exhaustivitate şi ţinând cont de caracterul relativ important al chestiunii, vom face câteva observaţii finale cu privire la prima condiţie, şi anume noţiunea „proces” utilizată la articolul 4 alineatul (2) litera (f) şi la articolul 15 din Regulamentul nr. 1346/2000. În special, noţiunea „proces” trebuie să fie înţeleasă în sensul că acoperă doar „procedurile pe fond” şi/sau „procedurile de executare silită”(12)?

60.      Importanţa acestei chestiuni de interpretare este clară: dacă se concluzionează că noţiunea „proces” acoperă doar procedurile pe fond, procedurile de executare silită nu pot intra niciodată sub incidența excepţiei prevăzute la articolul 15 [şi la articolul 4 alineatul (2) litera (f) din Regulamentul nr. 1346/2000].

61.      În ceea ce priveşte textul, articolul 15 din Regulamentul nr. 1346/2000 nu este cel mai bun exemplu de claritate. Astfel, formularea articolului 15 este largă şi, în aparenţă, acoperă toate procedurile judecătorești. Termenul „proces” poate fi înţeles ca fiind generic(13), referindu‑se la orice tip de procedură judiciară, cuprinzând astfel atât procedurile pe fond, cât şi procedurile de executare silită.

62.      Cu toate acestea, considerăm că există mai multe motive pentru care analiza domeniului de aplicare al articolului 15 din Regulamentul nr. 1346/2000 nu trebuie să se limiteze la textul său ambiguu. Propunem interpretarea noţiunii „proces” prevăzute la articolul 15 în sensul că se referă doar la procedurile pe fond, fără să acopere procedurile de executare silită.

63.      În primul rând, există argumentul sistemic. Articolul 15 nu este o dispoziţie complet autonomă. Din punct de vedere sistematic, acesta este legat de articolul 4 alineatul (2) litera (f). Prin urmare, noţiunea „proces” trebuie să fie interpretată din perspectiva relaţiei care există între aceste două dispoziţii.

64.      Articolul 4 alineatul (2) litera (f) face distincţie între „acțiunile individuale intentate de creditori”, pe de o parte, şi „procesele în curs de soluționare”, pe de altă parte(14). Distincţia menţionată trebuie să fie relevantă şi pentru interpretarea articolului 15: dacă noţiunea „proces” prevăzută la articolul 4 alineatul (2) litera (f) exclude „procedurile individuale de executare silită”, acest lucru trebuie să fie valabil şi în cazul interpretării aceleiaşi noţiuni „proces” prevăzute la articolul 15.

65.      În al doilea rând, din cuprinsul articolului 4 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1346/2000 rezultă că, de regulă, doar o singură lege aplicabilă (şi anume lex concursus) reglementează procedura de insolvenţă. Aceasta include, potrivit primei părţi a articolului 4 alineatul (2) litera (f), „acțiunile individuale intentate de creditori”.

66.      Din textul articolului 4 alineatul (2) litera (f) din Regulamentul nr. 1346/2000 („cu excepția proceselor în curs de soluționare”) reiese cu claritate că articolul 15 constituie o excepţie de la norma prevăzută în prima parte a articolului 4 alineatul (2) litera (f). Prin urmare, fiind o excepţie, articolul 15 trebuie să fie interpretat în sens restrâns şi strict(15).

67.      În al treilea rând, Regulamentul nr. 1346/2000 are drept obiectiv adunarea tuturor bunurilor debitorului într‑un singur patrimoniu supus insolvenţei, păstrând astfel sistemul soluţionării colective a procedurii de insolvenţă şi egalitatea de tratament a tuturor creditorilor, care stă la baza oricărei proceduri de insolvență. Sub rezerva excepţiilor exprese prevăzute în Regulamentul nr. 1346/2000, obiectivul menţionat este incompatibil cu încercările individuale ale creditorilor de a obţine satisfacerea creanţelor lor pe căi procedurale desfășurate în afara procedurii de insolvenţă.

68.      Obiectivul menţinerii unităţii patrimoniului supus insolvenţei până la sfârşitul procedurii de insolvenţă este reflectat şi la articolul 20 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000. Dispoziţia respectivă impune creditorului care obține satisfacerea creanței sale asupra bunurilor debitorului situate pe teritoriul unui alt stat membru decât cel de deschidere să restituie ceea ce a obținut lichidatorului.

69.      O executare silită constă în realizarea drepturilor unuia sau ale mai multor creditori şi, astfel, poate aduce atingere caracterului universal şi soluţionării colective a procedurii de insolvenţă. O acţiune pe fond nu implică un asemenea risc. Ea conduce doar la stabilirea drepturilor şi a obligaţiilor legate de bunurile debitorului fără să implice realizarea lor(16).

70.      În al patrulea rând, argumentul potrivit căruia noţiunea „proces” prevăzută la articolul 15 trebuie să fie înţeleasă în sensul că vizează doar procedurile pe fond, iar nu şi procedurile de executare silită, este susținut de intenţia legiuitorului evidenţiată la punctul 142 din Raportul Virgos‑Schmit referitor la Convenţia privind procedurile de insolvenţă (denumită în continuare „convenţia”)(17). În documentul menţionat (care este considerat un ghid neoficial de interpretare a Regulamentului nr. 1346/2000) se afirmă că articolul 4 alineatul (2) litera (f) din convenţie (care corespunde aceleiaşi dispoziţii din Regulamentul nr. 1346/2000) face distincţie între efectele procedurii de insolvenţă asupra executării silite individuale şi cele asupra proceselor în curs de soluţionare. Acesta precizează că efectele procedurii de insolvenţă asupra executării silite individuale sunt reglementate de lex concursus, astfel încât procedura principală de insolvenţă împiedică iniţierea de către creditori a oricărei executări silite individuale împotriva bunurilor debitorului. Invers, efectele procedurii de insolvenţă asupra altor acţiuni în justiţie privind patrimoniul debitorului sunt reglementate de legea statului în care acţiunile în cauză sunt în curs de soluționare.

71.      În al cincilea rând, aceeaşi intenţie legislativă pare să fie confirmată de articolul 18 din Regulamentul (UE) 2015/848(18), care constituie reformarea Regulamentului nr. 1346/2000. Dispoziţia respectivă reproduce în esenţă articolul 15 din Regulamentul nr. 1346/2000. Noua formulare a articolului 15 (în prezent articolul 18) a extins aplicabilitatea sa şi la procedura de arbitraj(19).

72.      În opinia noastră, care este similară celei prezentate de guvernul maghiar în cadrul şedinţei, această modificare poate fi înţeleasă în sensul că reiterează intenţia legiuitorului de a limita sfera noţiunii „proces în curs de soluționare” la procedurile pe fond.

73.      În sfârşit, în susținerea acestei interpretări a articolului 15 se pot realiza analogii mai largi cu alte reglementări ale Uniunii în domeniul insolvenţei. În Hotărârea LBI, Curtea a interpretat noţiunea „proces pe rol” prevăzută la articolul 10 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2001/24/CE(20) în sensul că vizează numai procedurile pe fond, iar nu şi procedurile de executare silită. Curtea a statuat că, dacă s‑ar considera că acestea din urmă sunt vizate de noţiunea „proces pe rol”, s‑ar putea repune în discuție efectul util al principiului universalității instituit de Directiva 2001/24 întrucât o măsură de executare silită ar diminua disponibilitatea bunurilor instituţiilor de credit în cauză(21).

74.      Acelaşi lucru este valabil pentru interpretarea articolului 15 din Regulamentul nr. 1346/2000. Articolul 10 alineatul (2) litera (e) din Directiva 2001/24(22) este similar cu articolul 4 alineatul (2) litera (f) din Regulamentul nr. 1346/2000, în timp ce articolul 32 din Directiva 2001/24(23) este similar cu articolul 15 din Regulamentul nr. 1346/2000.

75.      Trebuie totuşi observat că interpretarea Curţii din Hotărârea LBI s‑a întemeiat pe considerentul (30) al Directivei 2001/24, care face referire în mod expres la „procesul pe rol” ca fiind distinct de „cererile individuale de executare silită”(24).

76.      În opinia noastră, deşi nu se face nicio asemenea distincţie expresă în Regulamentul nr. 1346/2000, lipsa unui considerent similar nu ar trebui să conducă la o interpretare diferită. Atât Regulamentul nr. 1346/2000, cât şi Directiva 2001/24 utilizează termenul „proces în curs de soluționare”, respectiv „proces pe rol”, în situaţii comparabile de insolvenţă, pe de o parte, şi de reorganizare şi lichidare a instituţiilor de credit, pe de altă parte.

77.      Având în vedere argumentele de mai sus, considerăm că noţiunea „proces” prevăzută la articolul 15 din Regulamentul nr. 1346/2000 trebuie înţeleasă în sensul că se referă doar la procedurile pe fond, iar nu şi la procedurile de executare silită.

78.      Pentru cauza de faţă, aceasta înseamnă că legea maghiară ca lex concursus ar trebui să reglementeze efectele deschiderii procedurii de insolvenţă asupra executării silite aflate pe rolul instanţei de trimitere.

79.      Ca post‑scriptum, adăugăm că, dacă lex concursus aplicabilă în prezenta cauză conduce efectiv la suspendarea executării silite aflate pe rolul instanţei de trimitere, aspect care trebuie să fie verificat de instanţa menționată, o asemenea consecinţă nu este surprinzătoare, dat fiind că legile aplicabile ale multor state membre prevăd anumite forme de suspendare a procedurilor de executare silită asupra bunurilor debitorului după iniţierea procedurii de insolvenţă(25).

80.      Având în vedere cele de mai sus, propunem Curţii să răspundă la prima întrebare preliminară că Regulamentul nr. 1346/2000 nu se opune unei dispoziţii a lex concursus care prevede decăderea din dreptul de a urmări creanţa care nu a fost înregistrată de un creditor în procedura de insolvenţă deschisă într‑un stat membru sau suspendarea executării silite a creanţei respective în alt stat membru.

V –    Concluzie

81.      Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Tribunalul Mureș, Secția civilă, după cum urmează:

„1)      Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență nu se opune unei dispoziţii a lex concursus care prevede decăderea din dreptul de a urmări creanţa care nu a fost înregistrată de un creditor în procedura de insolvenţă deschisă într‑un stat membru sau suspendarea executării silite a creanţei respective în alt stat membru.

2)      Natura fiscală a unei executări silite care are loc în alt stat membru decât cel de deschidere a procedurii de insolvență nu are nicio incidență asupra aplicabilității Regulamentului nr. 1346/2000.”


1 –      Limba originală: engleza.


2 – Regulamentul Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO L 160, p. 1, Ediţie specială, 19/vol. 1, p. 143).


3 – Sublinierea noastră.


4 – „Orice creditor, care își are reședința obișnuită, domiciliul sau sediul social în Comunitate, trebuie să beneficieze de dreptul de a‑și înregistra cererea de admitere a creanței privind bunurile debitorului în orice procedură de insolvență aflată în curs de desfășurare în Comunitate. Acest lucru ar trebuie să se aplice și autorităților fiscale și instituțiilor de asigurări sociale. […]”. Sublinierea noastră. A se vedea prin analogie Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Mulhaupt (C‑195/15, EU:C:2016:369), în care s‑a confirmat, la punctele 60-73, aplicabilitatea articolului 5 din Regulamentul nr. 1346/2000 la drepturi subiective publice (fiscale) in rem și s‑a sugerat, în general, că niciun element din regulamentul menționat nu permite să se distingă între creanțele de drept public și cele de drept privat în acel context particular.


5 – Hotărârea din 17 noiembrie 2011, Zaza Retail (C‑112/10, EU:C:2011:743, punctele 31-34). În fapt, în hotărârea respectivă, Curtea a identificat anumite situaţii cu caracter de excepţie în care o autoritate publică nu intră sub incidența noţiunii de creditor în sensul Regulamentului nr. 1346/2000 (a contrario, în împrejurări obişnuite, intră sub incidența noţiunii respective). În Hotărârea Zaza Retail (C‑112/10, EU:C:2011:743), Curtea a concluzionat că Ministerul Public belgian nu poate fi calificat drept un creditor abilitat să solicite deschiderea unei proceduri teritoriale de insolvență în temeiul articolului 3 alineatul (4) litera (b) din Regulamentul nr. 1346/2000, întrucât autoritatea respectivă nu a intervenit in casu nici în calitate de creditor și nici în numele și pe seama creditorilor.


6 – În conformitate cu considerentul (12), cu articolul 3 alineatul (2) şi cu articolul 27 din Regulamentul nr. 1346/2000, o procedură secundară poate fi deschisă în statul membru în care debitorul are un sediu. Procedura secundară se desfăşoară în paralel cu procedura principală de insolvenţă deschisă în statul membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului. Procedura secundară constituie astfel o excepţie de la universalitatea efectelor generate de procedura principală de insolvenţă. Ca atare, procedurile secundare trebuie să fie proceduri de lichidare, iar efectele lor se limitează la bunurile situate pe teritoriul statului membru în care sunt deschise. A se vedea şi Hotărârea din 11 iunie 2015, Comité d’entreprise de Nortel Networks și alții (C‑649/13, EU:C:2015:384, punctele 36 şi 48, precum şi jurisprudenţa citată).


7 – Hotărârea din 11 iunie 2015, Comité d’entreprise de Nortel Networks și alții (C‑649/13, EU:C:2015:384, punctul 49); Concluziile avocatului general Kokott prezentate în cauza van Buggenhout şi van de Mierop (C‑251/12, EU:C:2013:295, punctul 15).


8 – În contextul Regulamentului nr. 1346/2000, a se vedea Hotărârea din 15 octombrie 2015, Nike European Operations Netherlands (C‑310/14, EU:C:2015:690, punctul 28 și jurisprudența citată).


9 – A se vedea prin analogie Hotărârea din 18 septembrie 2003, Pflücke (C‑125/01, EU:C:2003:477, punctele 35 şi 36 şi jurisprudenţa citată).


10 – Sub rezerva excepţiilor limitate prevăzute la articolul 25 alineatul (3) şi la articolul 26 din Regulamentul nr. 1346/2000.


11 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 21 ianuarie, MG Probud Gdynia (C‑444/07, EU:C:2010:24, punctele 22-25), și Hotărârea din 22 noiembrie 2012, Bank Handlowy şi Adamiak (C‑116/11, EU:C:2012:739, punctul 40 și jurisprudența citată).


12 – Prin noţiunea „pe fond” înţelegem procedurile declarative al căror obiect este stabilirea drepturilor şi a obligaţiilor părţilor în cauză. Aceste tipuri de proceduri sunt denumite proceduri „pe fond”, fiind utilizată astfel aceeaşi terminologie ca în Hotărârea Curţii din 24 octombrie 2013, LBI (C‑85/12, EU:C:2013:697, punctul 54). Procedurile pe fond sunt distincte de procedurile de executare silită – cele din urmă având loc ulterior şi constând în simpla executare a unui titlu deja stabilit.


13 – Ceea ce este confirmat şi de alte versiuni lingvistice ale prevederii, care sunt la fel de generice: de exemplu „instance en cours” în limba franceză, „anhängiger Rechtsstreit” în limba germană sau „probíhající soudní řízení” în limba cehă.


14 – Versiunile lingvistice în limbile franceză, germană şi, respectiv, cehă ale dispoziţiei respective prevăd după cum urmează: „les effets de la procédure d’insolvabilité sur les poursuites individuelles, à l’exception des instances en cours”; „wie sich die Eröffnung eines Insolvenzverfahrens auf Rechtsverfolgungsmaßnahmen einzelner Gläubiger auswirkt; ausgenommen sind die Wirkungen auf anhängige Rechtsstreitigkeiten”; „účinky úpadkového řízení na řízení zahájená jednotlivými věřiteli, s výjimkou probíhajících soudních řízení”.


15 – A se vedea prin analogie Hotărârea din 24 octombrie 2014, LBI (C‑85/12, EU:C:2013:697, punctul 52).


16 – A se vedea de exemplu Virgós, M., și Garcimartín, F., The European Insolvency Regulation: Law and Practice, Kluwer Law International, Haga, 2004, p. 140, punctele 253 şi 254. În mod similar, Pannen, K. (ed.), European Insolvency Regulation, De Gruyter Recht, Berlin, 2007, p. 299.


17 – Virgos‑Schmit, „Report on the Convention on Insolvency Proceedings”, disponibil în Moss, G., Fletcher, I.‑F., și Isaacs, S., The EC Regulation on Insolvency proceedings. A Commentary and Annotated Guide, ediţia a doua, Oxford University Press, 2009, p. 381 şi următoarele.


18 – Regulamentul Parlamentului European şi al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (JO L 141, p. 19).


19 – Articolul 18 din Regulamentul 2015/848 prevede după cum urmează: „Efectele procedurii de insolvență asupra unei acțiuni în justiție în desfășurare sau asupra unei proceduri de arbitraj în desfășurare având ca obiect un activ sau un drept care face parte din masa bunurilor care face obiectul insolvenței unui debitor se reglementează exclusiv prin legislația statului membru în care se desfășoară procesul sau în care instanța de arbitraj își are sediul”. Sublinierea noastră.


20 – Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 4 aprilie 2001 privind reorganizarea și lichidarea instituțiilor de credit (JO L 125, p. 15, Ediţie specială, 06/vol. 4, p. 34).


21 – Hotărârea din 24 octombrie 2014, LBI (C‑85/12, EU:C:2013:697, punctele 54-55).


22 – Articolul 10 alineatul (2) litera (e) prevede că „[legea statului membru de origine trebuie să determine în special] efectele procedurii de lichidare asupra procedurilor individuale ale creditorilor, cu excepția proceselor pe rol, după cum se prevede la articolul 32”.


23 – Articolul 32 prevede că „efectele măsurilor de reorganizare sau ale procedurilor de lichidare asupra unei cauze aflate pe rol cu privire la un bun sau un drept de care instituția de credit a fost lipsită sunt reglementate doar de legislația statului membru în care cauza se află pe rol”.


24 – „Efectele măsurilor de reorganizare sau ale procedurilor de lichidare privind un proces pe rol sunt reglementate de legea statului membru în care acest proces este pe rol, prin exceptare de la aplicarea lex concursus. Efectele acestor măsuri și ale procedurilor privind cererile individuale de executare silită care rezultă din aceste procese sunt reglementate de legislația statului membru de origine, în conformitate cu norma generală stabilită de prezenta directivă”. Sublinierea noastră.


25 – A se vedea de exemplu articolul 89 alineatul (1) din Insolvenzordnung (Germania); articolul 55 alineatul 2 din Ley Concursal 22/2003 (Spania); articolele L. 622-21, II, L.631-14 şi L.641-3 din Code de commerce (Franţa); articolul 9 alineatul (1), articolul 11 alineatul (2) litera (c), articolul 38 alineatul (1) din A csődeljárásról és a felszámolási eljárásról szóló 1991. évi XLIX. törvény (Ungaria); articolele 51, 168, 182bis şi 201 din Regio Decreto 16 marzo 1942, n. 267, „Disciplina del fallimento, del concordato preventivo, dell’amministrazione controllata e della liquidazione coatta amministrativa” (GU nr. 81 din 6 aprilie 1942) (Italia). Această normă generală care prevede o interdicţie de continuare a executării silite poate face obiectul unor excepţii în funcţie de tipul procedurii de insolvenţă, de etapa executării silite şi de natura creanţei creditorului. După cum am observat la punctul 28 din prezentele concluzii, acesta este un aspect asupra căruia trebuie să se pronunţe fiecare sistem naţional.

SURSA

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: