C‑328/15, Tarsia, Ordoananta Curtii din 14 aprilie 2016: Curtea de Justiție a Uniunii Europene este vădit necompetentă sa solutioneze cererea

DOSAR IADUER

ECLI:EU:C:2016:273

ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)
14 aprilie 2016(*)
„Trimitere preliminară – Necompetență vădită – Articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții – Egalitate de tratament și nediscriminare – Articolul 6 alineatul (1) TUE – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – articolul 20, articolul 21 alineatul (1) și articolul 52 – Directivele 76/207/CEE și 2006/54/CE – Reglementare națională care prevede acordarea unui spor numai cadrelor universitare care au obținut titlul de doctor înainte de intrarea în vigoare a acestei reglementări”
În cauza C‑328/15,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunalul Sibiu (România), prin decizia din 8 iunie 2015, primită de Curte la 2 iulie 2015, în procedura
Andreea Corina Târșia
împotriva
Statului român,
Universității „Lucian Blaga” Sibiu,
Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul A. Arabadjiev, președinte de cameră, și domnii C. G. Fernlund și S. Rodin (raportor), judecători,
avocat general: domnul M. Bobek,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere decizia, luată după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, conform articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții,
dă prezenta
Ordonanță
1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 TUE, a articolului 20, a articolului 21 alineatul (1) și a articolului 52 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), precum și a Directivei 76/207/CEE a Consiliului din 9 februarie 1976 privind punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește accesul la încadrarea în muncă, la formarea și la promovarea profesională, precum și condițiile de muncă (JO 1976, L 39, p. 40, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 164), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/73/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 (JO 2002, L 269, p. 15) (denumită în continuare „Directiva 76/207”), și a Directivei 2006/54/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 iulie 2006 privind punerea în aplicare a principiului egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de încadrare în muncă și de muncă (JO 2006, L 204, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 262).
2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Andreea Corina Târșia, pe de o parte, și Statul român, prin Ministerul Finanțelor și Economiei, Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pe de altă parte, cu privire la o cerere de despăgubire a reclamantei din litigiul principal pentru o discriminare în materie de încadrare în muncă.
 Cadrul juridic
 Dreptul Uniunii
3        Directiva 2006/54 prevede, la articolul 1, următoarele:
„Prezenta directivă își propune să garanteze punerea în aplicare a principiului șanselor egale și al egalității de tratament între femei și bărbați în materie de încadrare în muncă și de muncă.
În acest scop, aceasta conține dispoziții destinate punerii în aplicare a principiului egalității de tratament în ceea ce privește:
[…]
(b)      condițiile de muncă, inclusiv remunerația;
[…]”
4        Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7) prevede, la articolul 1, următoarele:
„Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.”
 Dreptul românesc
5        În temeiul articolului 90 alineatul (5) și al articolului 50 alineatul (10) din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic din 12 iulie 1997 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158, din 16 iulie 1997), în versiunea în vigoare între 1 septembrie 1997 și 31 decembrie 2009, personalul didactic din învățământul universitar care are titlul științific de doctor beneficia de un spor salarial de 15 % din salariul de bază (denumit în continuare „sporul doctoral”).
6        La 1 ianuarie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice din 5 noiembrie 2009 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762, din 9 noiembrie 2009), în care nu se mai face referire la sporul doctoral.
7        Articolul 30 alineatul (6) din legea menționată prevede următoarele:
„Pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege și nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcțiilor de bază sau, după caz, în indemnizațiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare până la acoperirea integrală a acestora.”
8        Articolul 50 și articolul 90 alineatul (5) din Legea nr. 128/1997, în versiunea în vigoare între 1 septembrie 1997 și 31 decembrie 2009, au fost ulterior abrogate prin articolul 14 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar.
9        Potrivit instanței de trimitere, din dispozițiile naționale citate la punctele 6-8 din prezenta ordonanță, din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, precum și din Decizia nr. 1615/2011 a Curții Constituționale reiese că sporul doctoral a fost desființat de la 1 ianuarie 2010, însă persoanelor care beneficiau de acest spor anterior acestei date le‑a fost acordată o compensație tranzitorie corespunzătoare sumelor aferente sporului menționat.
 Litigiul principal și întrebarea preliminară
10      Doamna Târșia este angajată, cu contract de muncă, a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, ca lector universitar, și desfășoară, în această calitate, o activitate didactică de cercetare în cadrul Facultății de Drept „Simion Bărnuțiu”.
11      La 20 aprilie 2010, doamna Târșia a obținut titlul științific de doctor în drept.
12      Cu toate acestea, în urma abrogării dispozițiilor legale care prevedeau sporul doctoral, doamna Târșia nu a mai putut beneficia de acesta, deși alte cadre didactice care beneficiaseră de acest spor anterior anului 2010 au continuat să îl primească.
13      Potrivit doamnei Târșia, fără să existe vreo justificare, această diferență de tratament constituie o discriminare între categorii de salariați care au același nivel de formare profesională.
14      Instanța de trimitere consideră de asemenea că, având în vedere dreptul Uniunii, mai precis jurisprudența Curții și principiul nediscriminării, doamna Târșia ar putea fi victima unei discriminări rezultate din diferența de tratament la care este supusă în temeiul legislației naționale în discuție în litigiul principal, care prevede, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, că persoane care se află în situații identice, și anume cadre didactice universitare care dețineau titlul de doctor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, primesc sporul doctoral, în timp ce cadrele didactice care au obținut acest titlu ulterior nu beneficiază de sporul menționat.
15      În aceste condiții, Tribunalul Sibiu a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Principiile egalității și [nediscriminării] trase din dreptul Uniunii [Directiva 76/207, Directiva [2006]/54, articolul 6 din TUE și articolul 20, articolul 21 alineatul (1) și articolul 52 din cartă] pot fi interpretate ca opunându‑se unor reglementări precum Legea nr. 330/2009, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. [1]/2010, Legea nr. 285/2010, care prevăd diferențierea de tratament dintre cadrele universitare ce au dobândit titlul științific de doctor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, aflate în plata sporului doctoral în cuantum de 15 %, și cele ce au dobândit ulterior acest titlu, fără a exista o justificare de ordin rezonabil?”
 Cu privire la competența Curții
16      În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când Curtea este în mod vădit necompetentă pentru a judeca o cerere, aceasta poate oricând, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
17      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 6 TUE, articolul 20, articolul 21 alineatul (1) și articolul 52 din cartă, precum și Directivele 76/207 și 2006/54, în măsura în care consacră principiile egalității și nediscriminării, se opun unei reglementări naționale referitoare la salarizarea personalului didactic, precum cea în discuție în litigiul principal, potrivit căreia cadrele didactice universitare care au dobândit titlul de doctor anterior intrării în vigoare a acestei reglementări primesc sporul doctoral, în timp ce cadrele didactice care au obținut acest titlu ulterior nu beneficiază de un astfel de spor.
18      În cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate interpreta dreptul Uniunii numai în limitele competențelor atribuite Uniunii Europene (a se vedea Ordonanța din 14 decembrie 2011, Corpul Național al Polițiștilor, C‑434/11, nepublicată, EU:C:2011:830, punctul 13, și Ordonanța din 7 martie 2013, Sindicato dos Bancários do Norte și alții, C‑128/12, nepublicată, EU:C:2013:149, punctul 9).
19      Curtea nu este, printre altele, competentă să răspundă la o întrebare adresată cu titlu preliminar atunci când este evident că dispoziția din dreptul Uniunii supusă interpretării Curții nu este aplicabilă (a se vedea Hotărârea din 20 martie 2014, Caixa dʼEstalvis i Pensions de Barcelona, C‑139/12, EU:C:2014:174, punctul 41 și jurisprudența citată).
20      În această privință, este necesar să se arate, mai întâi, că Directiva 76/207, invocată de instanța de trimitere, a fost abrogată prin Directiva 2006/54, numai aceasta din urmă fiind aplicabilă ratione temporis situației de fapt din cauza principală.
21      În ceea ce privește, în continuare, domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2006/54, trebuie să se constate că aceasta urmărește să garanteze, astfel cum reiese din cuprinsul articolului 1, egalitatea de tratament între femei și bărbați în materie de încadrare în muncă și de muncă. Or, diferența de tratament evidențiată de instanța de trimitere în cauza principală, și anume diferența de salariu dintre cadrele didactice universitare după cum acestea au obținut titlul de doctor înainte sau după o anumită dată, nu are legătură cu o discriminare întemeiată pe sex în sensul acestei directive și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al acesteia.
22      În ceea ce privește, în sfârșit, articolul 6 TUE și carta, trebuie amintit că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii, printre care se numără principiile egalității de tratament și nediscriminării, au vocație de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații (a se vedea în acest sens Ordonanța din 14 decembrie 2011, Boncea și alții, C‑483/11 și C‑484/11, nepublicată, EU:C:2011:832, punctul 29, și Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 19 și jurisprudența citată).
23      Astfel, articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Articolul 6 alineatul (1) TUE, care atribuie o valoare juridică obligatorie cartei, precum și articolul 51 alineatul (2) din aceasta din urmă precizează că dispozițiile cartei nu extind în niciun fel competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2014, Siragusa, C‑206/13, EU:C:2014:126, punctul 20, Ordonanța din 19 iunie 2014, Balázs și Papp, C‑45/14, nepublicată, EU:C:2014:2021, punctul 20, și Ordonanța din 17 iulie 2014, Yumer, C‑505/13, nepublicată, EU:C:2014:2129, punctul 25).
24      În consecință, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 22, Hotărârea din 27 martie 2014, Torralbo Marcos, C‑265/13, EU:C:2014:187, punctul 30, și Hotărârea din 8 mai 2014, Pelckmans Turnhout, C‑483/12, EU:C:2014:304, punctul 20).
25      Or, în speță, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 20 și 21 din prezenta ordonanță, situația de fapt din cauza principală nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și niciun element din decizia de trimitere nu lasă să se creadă că reglementarea națională în cauză ar urmări punerea în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă.
26      Rezultă că diferența de tratament în discuție în litigiul principal intră numai sub incidența dreptului național, a cărui interpretare este exclusiv de competența instanței de trimitere. În consecință, competența Curții de a răspunde la prezenta cerere de decizie preliminară nu este dovedită.
27      În aceste condiții, trebuie să se constate că, în temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Curtea este vădit necompetentă să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunalul Sibiu.
 Cu privire la cheltuielile de judecată
28      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) dispune:
Curtea de Justiție a Uniunii Europene este vădit necompetentă să soluționeze cererea de decizie preliminară formulată de Tribunalul Sibiu (România) prin decizia din 8 iunie 2015 (cauza C‑328/15).
Semnături

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: