RAJE – Revista Afaceri juridice europene, nr. 3/2016: Dr. Marieta Safta, RECEPTAREA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE PRIN JURISPRUDENŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE A ROMÂNIEI. SELECŢIE DECIZII PRONUNŢATE ÎN PERIOADA 1 IULIE 2015 – 31 DECEMBRIE 2015

Articol publicat in Revista Afaceri juridice europene, nr. 3/2016.

RECEPTAREA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

PRIN JURISPRUDENŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE A ROMÂNIEI

 

SELECŢIE DECIZII PRONUNŢATE

ÎN PERIOADA 1 IULIE 2015  – 31 DECEMBRIE 2015

       Lector univ. dr. Marieta Safta

1. Accesul la informații confidențiale, în materia concurenței. Invocarea jurisprudenței Curții  de Justiție a Uniunii Europene. Dialog judiciar.

(Decizia nr.568  din  15 septembrie  2015, publicată în Monitorul Oficial nr.844  din 12 noiembrie 2015)

Curtea a fost sesizată  și a reținut ca obiect al excepției  de neconstituționalitate art.III pct.5 [cu referire la art.43 alin.(4) din Legea concurenței nr.21/1996] și pct.6 din Ordonanța Guvernului nr.12/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr.11/1991 privind combaterea concurenței neloiale și a altor acte în domeniul protecției concurenței, potrivit cărora ”Legea concurenței nr.21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.240 din 3 aprilie 2014, se modifică și se completează după cum urmează: […] 5. La articolul 43, alineatele (2) și (4) se modifică și vor avea următorul cuprins: […] «(4) Documentele, datele și informațiile din dosarul cauzei care sunt confidențiale nu sunt accesibile pentru consultare ori obținere de copii și/sau extrase decât prin ordin al președintelui Consiliului Concurenței, ce poate fi atacat numai odată cu decizia prin care se finalizează investigația.» 6. La articolul 43, alineatul (5) se abrogă.” Textul  art.43 alin.(5) din Legea nr.21/1996, republicată, prevedea:„Atacarea ordinului președintelui Consiliului Concurenței suspendă procedura în fața autorității de concurență până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, potrivit prevederilor alin.(4).”

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut, în esență, că exercitarea dreptului la acțiune în justiție al societăților este afectat de prevederile articolelor criticate, care nu mai au, o cale deschisă pentru a contesta ordinele emise de președintele Consiliului Concurenței ce privesc documente, date și informații confidențiale din dosarul cauzei; ordinele sunt emise în mod unilateral și nu sunt supuse controlului instanței judecătorești anterior pronunțării deciziei de sancționare; or, scopul contestării unor astfel de ordine este acela de a obține informații necesare contestării unor eventuale decizii de sancționare adoptate în urma desfășurării activității de investigație de către Consiliul Concurenței. În vechea reglementare, partea investigată avea posibilitatea să conteste modul în care Consiliul Concurenței, în mod discreționar, acorda accesul la informațiile care formau dosarul cauzei, înainte de desfășurarea audierilor în fața Consiliului Concurenței. În acest fel, decizia Consiliului Concurenței de a interzice accesul la anumite informații putea fi analizată, în ceea ce privește legalitatea și oportunitatea ei, de o instanță de judecată înainte ca partea investigată să își exercite în mod efectiv dreptul la apărare în cadrul procedurii inițiate de autoritatea de concurență. În acest fel, societatea, ca urmare a întârzierii cu care Consiliul Concurenței a răspuns la solicitările de acces la anumite informații din dosarul de investigație, a fost pusă în situația de a depune obiecțiuni la raportul de investigație fără a avea acces la toate datele solicitate, inclusiv la cele la care Consiliul Concurenței a acordat acces ulterior. În acest context apariția unei modificări legislative de imediată aplicabilitate lezează drepturile și interesele societății în cauză, societatea neavând posibilitatea de a prevedea faptul că va interveni o reglementare care va afecta însăși posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva unui act care constituie, practic, o piedică la formularea unei apărări adecvate împotriva celor reținute prin raportul de investigație. Lipsa previzibilității duce la nesiguranța raporturilor juridice, fiind necesar ca acest principiu să fie observat cu o mai mare strictețe în cazul procedurilor administrativ-jurisdicționale ce prezintă implicații și consecințe financiare. Având în vedere că exercitarea căilor de atac reprezintă o fațetă a accesului liber la justiție, se susține că se impune a fi analizat în ce măsură restrângerile stabilite de legiuitor prin Ordonanța Guvernului nr.12/2014 reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporționată față de obiectivul urmărit și care să nu transforme dreptul în unul pur teoretic. Contestarea în același timp atât a ordinului privind accesul la informații confidențiale, cât și a deciziei finale a Consiliului Concurenței (de sancționare), va conduce la crearea unor situații defavorabile pentru contestatoare.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea a reținut că soluția legislativă cuprinsă în prezent în art.43 alin.(4) din Legea concurenței nr.21/1996 a cunoscut mai multe evenimente legislative care reflectă schimbarea de optică a legiuitorului de la reglementarea, mai întâi implicită și, ulterior expresă, a atacării separate de fond, la atacarea odată cu fondul a actului președintelui Consiliului Concurenței, și a redat în acest sens  respectivele modificări.

În  ceea ce privește opțiunea legiuitorului de a reglementa atacarea odată cu fondul a unui act emis de președintele Consiliului Concurenței, Curtea a invocat un precedent aplicabil care mutatis mutandis, și anume Decizia nr.1.488 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.43 din 18 ianuarie 2012. Prin decizia menționată, Curtea a  reținut că dispozițiile art.471 alin.(3) din Legea concurenței nr.21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.742 din 16 august 2005, potrivit cărora „Ordinul privind declanșarea unei investigații, prevăzută de lege, se poate ataca numai odată cu decizia prin care se finalizează investigația”, prevedeau, în mod evident, tocmai dreptul întreprinderilor sau al asociațiilor de întreprinderi — persoane fizice sau juridice și al autorităților și instituțiilor administrației publice, în măsura în care acestea se încadrau în art.2 alin.(1) lit.b) din Legea concurenței nr.21/1996, de a se adresa instanței de judecată. Totodată, Curtea a constatat că în toate cazurile decizia adoptată de Consiliul Concurenței prin care se finalizează investigația putea fi atacată la instanța de contencios administrativ competentă. Cu același prilej, potrivit dispozițiilor de lege criticate, persoana interesată putea ataca și ordinul privind declanșarea investigației. Faptul că persoana interesată nu putea ataca separat acest ordin nu era de natură a aduce atingere prevederilor constituționale invocate, ci, în soluționarea cererii, instanța de contencios administrativ este competentă, potrivit art.18 alin.(2) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004, să se pronunțe și asupra legalității ordinului care a stat la baza emiterii actului supus judecății.

Având în vedere criticile formulate de autoarele excepției de neconstituționalitate referitoare la caracterul procedurii din fața Consiliului Concurenței, prin Decizia nr.5 din 10 ianuarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.135 din 13 februarie 2006, Curtea a statuat că instituția în cauză a fost înființată ca autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenței. Măsurile dispuse de Consiliu și sancțiunile aplicate de acesta pe baza dispozițiilor legale sunt de natură administrativă și nu jurisdicțională. Procedura prin care Consiliul Concurenței își îndeplinește atribuțiile stabilite de lege, în principal de a constata și sancționa practicile anticoncurențiale, prezintă anumite similitudini cu procedurile jurisdicționale, fără a se identifica însă cu acestea. Astfel, împrejurarea că faptele semnalate Consiliului sunt supuse investigației pentru stabilirea adevărului, iar raportul de investigație este examinat în plen, nu impune caracterizarea activității Consiliului ca o activitate jurisdicțională, căci prin aceasta Consiliul nu soluționează un litigiu privind existența, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective ale unei persoane — atribuții de esența activității jurisdicționale — și nici nu adoptă măsuri de tragere la răspundere juridică de competența instanțelor judiciare, ci efectuează operații tehnico-juridice de cercetare, deliberare și decizie, specifice inițierii și adoptării oricărui act administrativ (a se vedea și Decizia nr.959 din 30 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.872 din 20 decembrie 2007).

Curtea a făcut trimitere, în context,  la Regulamentul (CE) nr.1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, seria L, nr.1 din 4 ianuarie 2003, prevede la art.27 alin.(1) și (2) că în cazul încălcării regulilor de concurență de la nivelul Uniunii Europene „(1) […] Comisia acordă întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi care fac obiectul procedurilor desfășurate de Comisie ocazia de a-și exprima punctul de vedere cu privire la obiecțiunile formulate de Comisie. Comisia își fundamentează deciziile doar pe obiecțiunile asupra cărora părțile în cauză au putut prezenta comentarii. Autorii plângerii sunt implicați îndeaproape în proceduri.(2) Drepturile la apărare ale părților în cauză sunt pe deplin garantate în cadrul procedurilor. Acestea au dreptul de acces la dosarul Comisiei, sub rezerva interesului legitim al întreprinderilor de a-și proteja secretele de afaceri.Dreptul de acces la dosar nu include accesul la informațiile confidențiale și documentele interne ale Comisiei sau ale autorităților de concurență ale statelor membre. În special, dreptul de acces nu include accesul la corespondența dintre Comisie și autoritățile de concurență ale statelor membre sau dintre acestea din urmă, […]. Nicio dispoziție din prezentul alineat nu împiedică Comisia să divulge și să utilizeze informațiile necesare pentru a dovedi o încălcare.”

Totodată, a fost invocată practica  Curții  de Justiție a Uniunii Europene care, referindu-se la accesul la informații confidențiale, în materia concurenței,  a  statut că administrarea probelor în cauzele de drept unional al concurenței este caracterizată prin faptul că înscrisurile examinate conțin adesea secrete de afaceri sau alte informații care nu pot fi divulgate sau nu pot fi divulgate decât cu condiția respectării unor restricții importante (Hotărârea din 25 ianuarie 2007 pronunțată în Cauza C-411/04P Salzgitter Mannesmann GmbH, paragraful 43). Aceeași instanță a mai statuat că, ținând seama de natura intereselor protejate în cadrul controlului unei operațiuni de concentrare, publicarea informațiilor sensibile referitoare la activitățile economice ale întreprinderilor implicate poate aduce atingere intereselor lor comerciale, independent de existența unei proceduri de control în curs. În plus, perspectiva unei astfel de publicări după închiderea procedurii de control ar risca să dăuneze disponibilității întreprinderilor de a colabora atunci când o astfel de procedură este pendinte (Hotărârea din 28 iunie 2012, pronunțată în Cauza C-404/10P, Éditions Odile Jacob SAS,paragraful 124). Curtea Constituțională a apreciat că ”rațiuni de aceeași natură au stat la baza modificărilor aduse de legiuitor, prin dispozițiile legale criticate, care a ținut cont de materia specifică a dreptului concurenței.”

 

 

 

2. Obligația legiuitorului de a adopta norme în sensul hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene. Incidența art.148 alin.(2) din Constituția României.

 

(Decizia nr.602  din  1 octombrie  2015, publicată în Monitorul Oficial nr.859 din 18 noiembrie 2015)

Curtea a fost sesizată cu  excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.XV din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.8/2014 pentru modificarea și completarea unor acte normative și alte măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.151 din 28 februarie 2014, aprobată cu modificări prin Legea nr.197/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.529 din 16 iulie 2015.

În motivarea excepției s-a susținut, în esență, că ordonanța de urgență a Guvernului prevede executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect restituirea taxei pe poluare pentru autovehicule și a taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule în tranșe, pe parcursul a 5 ani și numai după îndeplinirea unei noi proceduri administrative, ce presupune depunerea unei noi cereri la organele fiscale. Intervenția legiuitorului în etapa executării silite — parte integrantă a procesului — este de natură a crea discriminări între persoane aflate în aceeași situație juridică, aceea de creditori ai organelor financiare ale statului, în sensul că au obținut, în fapt, restituirea taxei pe poluare doar acele persoane ale căror cereri s-au soluționat mai rapid și au solicitat imediat punerea în executare a hotărârii judecătorești, anterior intrării în vigoare a ordonanței de urgență criticate. Discriminarea apare și prin raportare la persoanele ale căror creanțe devin executorii după data de 31 decembrie 2015. Executarea de către organele fiscale a hotărârilor judecătorești doar prin eșalonarea plății, pe parcursul a 5 ani, aduce atingere și dreptului de proprietate asupra sumelor de restituit, deoarece creanța asupra statului constituie un „bun” în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și este garantată, potrivit art.44 alin.(1) din Constituție. Se mai arată că restrângerea impusă prin ordonanța de urgență criticată nu se justifică sub condițiile stricte cuprinse la art.1 paragraful 2 din primul Protocol adițional la Convenție și de art.53 din Constituție. În final, autoarea excepției de neconstituționalitate a  arătat că legislația națională în baza căreia au fost percepute taxele auto în perioada 2008—2012 a fost declarată incompatibilă cu art.110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, astfel cum s-a dispus în cauza C-402/09, prin Hotărârea din 7 aprilie 2011, Ioan Tatu împotriva statului român prin Ministerul Finanțelor și Economiei și alții. Ca efect al adoptării hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene, statul român trebuie să restituie sumele încasate cu titlu de taxă pe poluare pentru autovehicule și de taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, la care se adaugă dobânzile calculate până la data plății integrale și cheltuielile de judecată, precum și alte sume stabilite de instanțele judecătorești.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea a invocat jurisprudența sa în aceeași materie, reținând că soluțiile pronunțate și considerentele care le-au fundamentat își mențin valabilitatea (a se vedea în acest sens Decizia nr.676 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.93 din 4 februarie 2015, și Decizia nr.705 din 27 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.33 din 15 ianuarie 2015).

Referitor la invocarea legislației Uniunii Europene și a jurisprudenței Curții de la Luxembourg, Curtea a statuat, prin Decizia nr.668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.487 din 8 iulie 2011, că „în cauză, deși înțelesul normei europene a fost deslușit de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, cerințele rezultate din această hotărâre nu au relevanță constituțională, ele ținând mai degrabă de obligația legislativului de a edicta norme în sensul hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, în caz contrar găsindu-și eventual aplicarea art.148 alin.(2) din Constituția României”.

Aplicând aceste considerente în examinarea constituționalității prevederilor art.XV din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.8/2014, Curtea a reținut că legiuitorul a respectat hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene tocmai prin emiterea actului normativ criticat, act care este în conformitate cu dispozițiile Constituției.

 

3. Neîndeplinirea dublei condiționalități stabilite în jurisprudența Curții Constituționale pentru folosirea unei norme de drept al Uniunii Europene în cadrul controlului de constituționalitate.  Neconstituţionalitatea unei prevederi legale cu motivarea că lipseşte de eficienţă o decizie a Curţii Constituţionale.

 (Decizia nr.750  din  4 noiembrie  2015, publicată în Monitorul Oficial nr.18 din 11 ianuarie 2015)

Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2711 și art.2712 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, criticate în raport de  dispozițiilor constituționale ale art.21 alin.(1), (2) și (4) referitoare la accesul liber la justiție și la caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor speciale administrative, art.135 alin.(1) și (2) lit.a) privind libertatea comerțului, protecția concurenței loiale și crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție și art.148 alin.(2) și (4) cu privire la integrarea în Uniunea Europeană, precum și la obligațiile rezultate din actul aderării.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut,  în esență, că  potrivit art.21 alin.(4) din Constituție, jurisdicțiile speciale administrative sunt facultative și gratuite, or prevederile care stabilesc în sarcina contestatorului obligativitatea instituirii unei garanții de bună conduită pentru întreaga perioadă cuprinsă între data depunerii contestației/cererii/plângerii și data rămânerii definitive a deciziei Consiliului/hotărârii instanței de judecată de soluționare a acesteia, garanție ce va fi reținută de autoritatea contractantă în situația în care contestația va fi respinsă, încalcă prevederile legii fundamentale, întrucât au eliminat gratuitatea jurisdicțiilor administrative. În acest context s-a menționat  jurisprudența Curții Constituționale referitoare la caracterul facultativ și gratuit al jurisdicțiilor speciale administrative.  Totodată, având în vedere dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.34/2006 cu privire la obligația contestatorului de a constitui garanția de bună conduită pentru perioada cuprinsă între data depunerii contestației/cererii/ plângerii și data rămânerii definitive a deciziei Consiliului sau a hotărârii instanței judecătorești, accesul liber la justiție este îngrădit, întrucât introducerea plângerii la instanța competentă este condiționată de existența și valabilitatea acestei garanții. În cazul taxelor judiciare de timbru, cuantumul acestora este stabilit în funcție de costurile judiciare pe care le presupune buna funcționare a justiției, existând posibilitatea scutirii, reducerii sau eșalonării ori a asistenței juridice gratuite, fiind reglemente astfel încât să nu constituie o ingerință în dreptul de acces liber la justiție. Or, în cazul garanției de bună conduită, deși nu reprezintă o taxă judiciară de timbru, un operator economic de bună-credință, care nu dispune de fonduri suficiente pentru constituirea acestei garanții, este privat de dreptul de a se adresa justiției în vederea analizării legalității și temeiniciei actelor emise de autoritatea contractantă.. De asemenea,  s-a susținut că prevederile criticate sunt contrare principiului economiei de piață bazate pe libera inițiativă și concurență, ca urmare a imixtiunii statului, întrucât regiile autonome sau societățile/companiile naționale, care au calitatea de autorități contractante, potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.34/2006, beneficiază de surse de venituri care nu provin din desfășurarea unei activități în condiții de liberă concurență, fiind rezultatul reglementării unui prezumat caracter abuziv al exercitării dreptului de liber acces la justiție. S-a mai susținut că, având în vedere dispozițiile constituționale ale art.148 alin.(2) și (4), referitoare la integrarea în Uniunea Europeană și la obligațiile rezultate din actul aderării, precum și Directiva 89/665/CEE privind coordonarea actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind aplicarea procedurilor care vizează căile de atac față de atribuirea contractelor de achiziții publice de produse și a contractelor publice de lucrări care impune necesitatea existenței unor căi de atac eficiente în materia achizițiilor publice, , în situația în care constituirea garanției de bună conduită reprezintă o veritabilă condiție de admisibilitate a contestației/plângerii unui operator economic, în mod neechivoc, prevederile criticate sunt contrare reglementărilor europene menționate. Prin instituirea acestei garanții de bună conduită sunt încălcate și principiile pieței comune, cu referire la cele care impun transparența și nediscriminarea în materia achizițiilor publice, decurgând din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și prevăzute expres în Directiva 2004/18/CE privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, întrucât, pe de o parte, se creează condițiile pentru restricționarea accesului unui agent economic la mijloacele și căile de apărare împotriva unei decizii adoptate în mod nelegal și netemeinic de o autoritate contractantă, iar, pe de altă parte, se creează, în mod artificial, o sursă de venit în beneficiul autorității contractante care acționează identic unui agent economic.

Examinând excepția de neonstituționalitate, Curtea a constatat mai întâi că prevederile criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, sens în care este Decizia nr.5 din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.188 din 19 martie 2015. Astfel, în ceea ce privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art.2711 și art.2712 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 în raport de dispozițiile constituționale ale art.21 alin.(1), (2) și (4) din Constituție, prin decizia menționată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art.2711 și ale art.2712 alin.(3)—(6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii sunt constituționale în raport cu criticile formulate. De asemenea, prin această decizie Curtea a constatat că dispozițiile art.2712 alin.(1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii sunt neconstituționale. Curtea a reiterat considerentele care au fundamentat pronunțarea acestei soluții.

Distinct  de aceste considerente, Curtea a mai reținut că, în cauză, autoarele excepției de neconstituționalitate au făcut dovada că au transmis către Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor și către autoritatea contractantă atât contestația, cât și dovada constituirii garanției de bună conduită. Față de această împrejurare, analizând prevederile art.2712 alin.(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006, în partea referitoare la condiționarea perioadei de valabilitate, coroborată cu aspectele privind plata necondiționată la prima cerere a autorității contractante, în măsura în care contestația/ cererea/plângerea va fi respinsă, Curtea a observat că aceste dispoziții legale sunt aplicabile ope legis în cauza dedusă judecății. În acest context, Curtea a constatat că aplicarea de drept a acestor prevederi, fără ca vreo autoritate îndrituită în acest sens să stabilească caracterul abuziv al unei astfel de contestații/cereri/plângeri, respectiv fără să se fi reținut un comportament necorespunzător al contestatarului, lipsește de eficiență Decizia Curții Constituționale nr.5 din 15 ianuarie 2015. În consecință, Curtea a  admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.2711 alin.(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune și va constata că sintagma „și să prevadă plata necondiționată la prima cerere a autorității contractante, în măsura în care contestația/cererea/plângerea va fi respinsă” este neconstituțională, aspectele reținute în considerentele Deciziei nr.5 din 15 ianuarie 2015 fiind incidente mutatis mutandis și în ceea ce privește aceste dispoziții legale.

În ceea ce privește invocarea legislației Uniunii Europene, prin prisma art.148 alin.(2) și (4) din Constituție, Curtea  a invocat jurisprudența sa în care a arătat că nu este de competența sa să analizeze conformitatea unei dispoziții de drept național cu textul Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene prin prisma art.148 din Constituție. Această competență aparține instanței de judecată, care, pentru a ajunge la o concluzie corectă și legală, din oficiu sau la cererea părții, poate formula o întrebare preliminară în sensul art.267 din Tratat la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Curtea a mai arătat că toate aceste aspecte converg spre a demonstra faptul că sarcina aplicării cu prioritate a reglementărilor dreptului european obligatorii în raport cu prevederile legislației naționale revine instanței de judecată, fiind o chestiune de aplicare a legii, și nu de constituționalitate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.1.249 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.764 din 16 noiembrie 2010).  Cu referire la aceeași jurisprudență, Curtea a mai reținut că folosirea unei norme de drept al Uniunii Europene în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință implică, în temeiul art.148 alin.(2) și (4) din Constituție, o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției — unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curții Constituționale este distinct de simpla aplicare și interpretare a legii, competență ce aparține instanțelor judecătorești și autorităților administrative, sau de eventualele chestiuni ce țin de politica legislativă promovată de Parlament ori Guvern, după caz (a se vedea Decizia nr.668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.487 din 8 iulie 2011).

Cu referire la cauza de față, Curtea a  observat  că problematica garanției  de bună conduită formează obiectul unor „cereri de decizie preliminară”, spre exemplu, Cauza C-439/14 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, cerere publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 448/7 din 15 decembrie 2014 [introdusă de Curtea de Apel București (România) la data de 24 septembrie 2014 — S.C. Star Storage — S.A./Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Informatică (INCDI) ], sau Cauza C-488/14, cerere publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 26/10 din 26 ianuarie 2015 [introdusă de Curtea de Apel Oradea (România) la data de 4 noiembrie 2014 — S.C. Max Boegl România — S.R.L. și alții/R.A. Aeroportul Oradea și alții].  Este de competența Curții de Justiție a Uniunii Europene de a stabili interpretarea actelor Uniunii Europene,  Curtea Constituțională neputându-le atribui o interpretare proprie pentru a clarifica și stabili conținutul acestora (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.281 din 21 aprilie 2011).

Ca urmare,  prin prisma dublei condiționalități mai sus enunțate,  Curtea a constatat  neîndeplinirea în cauză  a celei dintâi, motiv pentru care a reținut că ”nu poate analiza dacă clauza de conformare cuprinsă în art.148 din Constituție a fost sau nu respectată (a se vedea, în acest sens, Decizia nr.64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.286 din 28 aprilie 2015). În consecință, revine instanțelor de judecată să stabilească, în funcție de hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, modul de aplicare a legislației naționale în raport de cea a Uniunii Europene.”

Pentru aceste considerente, Curtea a respins, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2712 alin.(1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune, ca ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2711 alin.(6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006, şi ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.2711 alin.(1)—(4) și (7) și ale art.2712 alin.(3)—(6) din aceeaşi ordonanță de urgență a Guvernului. Totodată, Curtea  a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.2711 alin.(5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune și a constatat  că sintagma „și să prevadă plata necondiționată la prima cerere a autorității contractante, în măsura în care contestația/cererea/plângerea va fi respinsă” este neconstituțională.

 

 

 

4. Adoptarea ordonanțelor de urgență în scopul preîntâmpinării declanșării procedurii deinfringement; conformitate cu prevederile art.115 alin.(4) din Constituție

(Decizia nr.858 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial nr.144 din 25 februarie  2016)

 

Curtea a fost sesizată şi a reţinut ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate prevederile art.2962—29613 și ale art.29615—29620 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr.117/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, ale art.V alin.(1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.125/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, precum și ale art.119, art.1201, art.121, art.122, art.1241 din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut, în esență, că aceste prevederi legale încalcă dispoziţiile constituționale cuprinse în art.1 alin.(5) privind obligativitatea respectării Constituției și a legilor, în art.16 alin.(1) și (2) privind egalitatea în fața legii, în art.56 privind justa așezare a sarcinilor fiscale, în art.115 alin.(4) privind regimul adoptării ordonanțelor de urgență și în art.73 alin.(1) și alin.(3) lit.p) privind reglementarea prin lege organică a regimului general privind protecția socială. Aceasta întrucât  cele două ordonanțe de urgență criticate nu a fost justificată situația extraordinară și urgența reglementării și, de asemenea, acestea modifică o lege organică. Totodată, introducerea contribuțiilor sociale în Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal și administrarea acestora de Agenția Națională de Administrare Fiscală contravine art.56 din Constituție, întrucât contribuțiile sociale nu sunt taxe și impozite, iar astfel este introdus în mod camuflat un nou impozit pe venit. S-a  arătat că modul în care sunt calculate aceste contribuții este injust, pentru că nu există o prestație echivalentă. Autorul excepției  a criticat nașterea calității de asigurat fără ca această situație juridică să fie generată de încheierea unui contract cu Casa de Asigurări de Sănătate. Totodată, a  arătat că prin dispozițiile Codului fiscal contribuabilul este discriminat în raport cu statul care are la îndemână instrumente juridice mult mai eficiente pentru recuperarea creanțelor sale decât are contribuabilul atunci când are de recuperat de la stat o sumă de bani.. Referitor la majorările de întârziere, principiul unicității taxei trebuie avut în vedere și la instituirea majorărilor, deoarece contribuabilul nu poate datora daune pentru neplata la termen decât o singură dată și nu de trei ori cum este reglementat în Codul de procedură fiscală.

Respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, Curtea a reținut, cât privește criticile de neconstituționalitate extrinsecă formulate cu privire la cele două ordonanțe de urgență ale Guvernului, că, potrivit prevederilor constituționale ale art.115 alin.(1), interdicția de a reglementa în domeniul legilor organice privește ordonanțele simple și nu ordonanțele de urgență. Interdicția Guvernului de a reglementa în aceste domenii se referă, în mod expres, numai la ordonanțele emise în temeiul legilor speciale de abilitare, în condițiile alin.(1)—(3) ale aceluiași art.115, nu și la ordonanțele de urgență.  Pe de altă parte, astfel cum rezultă din preambulul său, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.125/2011 a fost adoptată în temeiul delegării legislative, potrivit art.115 alin.(4) din Constituție, având în vedere necesitatea completării legislației cu reguli fiscale pentru contribuabilii care aplică Standardele internaționale de raportare financiară, al clarificării tratamentului fiscal aplicabil contribuabililor inactivi sau a căror înregistrare în scopuri de T.V.A. a fost anulată, precum și pentru asigurarea atingerii nivelului minim obligatoriu de accize conform graficului asumat prin documentul de poziție adoptat în cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, pentru preîntâmpinarea declanșării procedurii de infringement, în contextul în care este necesară continuarea simplificării și unificării legislației și a administrării contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice și având în vedere necesitatea eliminării dificultăților de natură tehnică apărute în aplicarea actului normativ supus modificării și completării. De asemenea, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.117/2010 a fost adoptată în scopul transpunerii în legislația internă a unor directive ale Uniunii Europene cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2011. În aceste condiții, Curtea  a constatat că nu poate reține încălcarea dispozițiilor constituționale ale art.115 alin.(4).

Referitor la prevederile legale criticate cuprinse în Codul de procedură fiscală,  Curtea a reținut că prin Decizia nr.561 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.923 din 18 decembrie 2014, a soluționat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.119, art.1201, art.121, art.122 și art.1241 din Ordonanța Guvernului nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală și a constatat constituționalitatea acestor dispoziții legale. Curtea a statuat că reglementarea criticată reprezintă o măsură de politică fiscală pe care legiuitorul a instituit-o în vederea sancționării conduitei culpabile pe care contribuabilii o au prin neachitarea la termenul de scadență a obligațiilor de plată. O atare sancțiune, evident, are o repercusiune directă cu privire la patrimoniul debitorului, însă diminuarea corespunzătoare a patrimoniului acestuia se datorează faptei culpabile pe care a săvârșit-o. Pentru considerentele reținute, Curtea a conchis că decizia menționată se aplică și în prezenta cauză.

 

 

   5.  Hotărâre arbitrală prin care statul român a fost  obligat la plata unor sume de bani. Ordin de suspendare a plăţii emis de Comisia Europeană şi deschiderea investigaţiei cu privire la aceste sume. Ajutoare de stat. Competența exclusivă a Uniunii Europene. Modificarea procedurilor naționale în domeniu pentru ca România să își poată respecta angajamentele asumate în calitate de stat membru al Uniunii Europene.  

    Procedura de soluționare a excepției de neconstituționalitate. Intervenția în cauză a Comisiei Europene în calitate de amicus curiae; admisibilitate.

 

(Decizia nr. 887 din 15 decembrie 2015 publicată în Monitorul Oficial nr.191 din 15 martie 2016)

 

Curtea a fost sesizată și a reținut ca obiect al excepției de neconstituținalitate dispozițiile punctuale ale art.382, art.383 alin.(1), (3) și (5), art.389, art.411, art.412 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr.21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.893 din 9 decembrie 2014,  precum și ale  art.II din Legea nr.20/2015  pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr.21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.160 din 6 martie 2015.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a  arătat mai întâi că  Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiții (I.C.S.I.D.) a pronunțat o hotărâre arbitrală prin care le-au fost acordate despăgubiri în valoare de 376.433.229 lei, plus dobândă. Ulterior, Tribunalul București a încuviințat executarea silită a hotărârii arbitrale și a respins contestația la executare formulată de statul român, astfel că o parte din sumele cuvenite au fost încasate cu titlu de „distribuire sume din cadrul executării silite”. Autorii excepției de neconstituționalitate susțin că, în timpul executării, le-a fost adus la cunoștință faptul că a intrat în vigoare Legea nr.20/2015, „potrivit căreia actele de executare prin care s-au înființat popriri și s-au instituit sechestre în cadrul dosarelor de executare sunt desființate de drept”. Totodată, în virtutea prevederilor art.382 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014, astfel cum au fost introduse prin art.I pct.16 din Legea nr.20/2015, au fost instituite măsuri asigurătorii asupra patrimoniului acestora pentru executarea unei pretinse creanțe și, astfel, din creditori ai statului român au fost transformate în debitori ai acestuia.

În acest context, autoarele excepției de neconstituționalitate au susținut  că prevederile criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale ale art.1 alin.(3) și (4) privind statul de drept, respectiv principiul separației și echilibrului puterilor în stat, art.11 alin.(1) referitor la dreptul internațional și dreptul intern, art.15 alin.(2) potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”, art.21 alin.(1)—(3) privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și art.44 alin.(1) potrivit căruia „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege”, raportate la dispozițiile art.53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, art.75 privind sesizarea Camerelor, art.76 privind majoritatea de vot necesară adoptării legilor organice și art.126 alin.(1) potrivit căruia „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.

Examinând excepția de neconstituțonalitate Curtea a reținut următoarele:

I. Chestiuni prealabile

Intervenția în cauză a Comisiei Europene în calitate de amicus curiae

Curtea a observat că, în temeiul art.23a alin.(2) din Regulamentul (CE) nr.659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE, Comisia Europeană  a depus, în calitate de amicus curiae, observații scrise cu privire la excepția de neconstituționalitate ridicată, prin care, în esență, solicită respingerea ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate și, în subsidiar, în măsura în care există îndoieli cu privire la orice aspecte ale interpretării dreptului Uniunii Europene în domeniul ajutoarelor de stat, invită Curtea să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene întrebările preliminare pe care le consideră necesare soluționării excepției de neconstituționalitate, în temeiul art.267 din Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene, și nu formulează o cerere expresă de a interveni în calitate de parte în litigiu. . Curtea a reținut că procedeul intervenției în calitate de amicus curiae în procedura din fața Curții Constituționale nu reprezintă o extindere a cadrului procesual existent, întrucât părțile din litigiul constituțional sunt cele care au această calitate în procedura a quo. Depunerea de note scrise, în aceste condiții, nu echivalează cu atribuirea vreunei calități procesuale Comisiei Europene în sensul Codului de procedură civilă coroborat cu art.14 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, ci are semnificația exprimării unei opinii/poziții a unei terțe persoane față de litigiul constituțional asupra problemei deduse instanței a quo, cu scopul de a sprijini instanța de contencios constituțional în soluționarea cauzei.

Istoricul cauzelor

Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.24/1998 privind regimul zonelor defavorizate, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.545 din 8 noiembrie 1999, s-a stabilit că „O arie geografică poate fi declarată zonă defavorizată pentru o perioadă de cel puțin 3 ani, dar nu mai mult de 10 ani”. În virtutea acestei calificări, societățile beneficiau de:

„a) scutirea de la plata:

— taxelor vamale și a taxei pe valoarea adăugată pentru mașinile, utilajele, instalațiile, echipamentele, mijloacele de transport, alte bunuri amortizabile, care se importă în vederea efectuării de investiții în zonă;

— taxei pe valoarea adăugată pentru mașinile, utilajele, instalațiile, echipamentele, mijloacele de transport, alte bunuri amortizabile, produse în țară, în vederea efectuării și derulării de investiții în zonă;

b) restituirea taxelor vamale pentru materiile prime, piesele de schimb și/sau componentele importate necesare realizării producției proprii în zonă. Restituirea sumelor se va face pe baza aprobării de către agențiile pentru dezvoltare regională a documentelor care atestă valorificarea producției de către agenții economici. Sumele necesare restituirii către agenții economici din zonă a taxelor vamale plătite de către aceștia vor fi puse la dispoziție Agenției pentru dezvoltare regională din Fondul pentru dezvoltare regională. În cazul zonelor defavorizate care aparțin la două sau mai multe unități administrativ-teritoriale, sumele necesare restituirii către agenții economici din zona defavorizată a taxelor vamale plătite de aceștia vor fi puse la dispoziție de Agenția Națională pentru Dezvoltare Regională din Fondul național pentru dezvoltare regională;

c) scutirea de la plata impozitului pe profit, pe durata de existență a zonei defavorizate;

d) scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinației sau pentru scoaterea din circuitul agricol a unor terenuri destinate realizării investiției;

e) acordarea, cu prioritate, din Fondul special de dezvoltare aflat la dispoziția Guvernului, constituit potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.59/1997 privind destinația sumelor încasate de Fondul Proprietății de Stat în cadrul procesului de privatizare a societăților comerciale la care statul este acționar, a unor sume pentru:

— stimularea activității de export al produselor finite și/sau al serviciilor industriale, după caz;

— garantarea creditelor externe, în limita unui plafon anual stabilit de Ministerul Finanțelor;

— finanțarea unor programe speciale, aprobate prin hotărâre a Guvernului;

— finanțarea proiectelor de investiții ale societăților comerciale, prin coparticiparea statului la capitalul social”.

Prin Hotărârea Guvernului nr.194/1999 privind declararea zonei miniere Ștei-Nucet, județul Bihor, ca zonă defavorizată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.134 din 1 aprilie 1999, zona Ștei-Nucet a fost declarată zonă defavorizată pentru o perioadă de 10 ani. În acest context, reclamanții, persoane juridice române și persoane fizice cu cetățenie suedeză, au demarat o serie de investiții în zona menționată. Pentru protejarea investițiilor a fost încheiat, între România și Suedia, Tratatul bilateral de investiții care a intrat în vigoare la 1 aprilie 2003.

Aceste facilități au fost abrogate astfel: lit.a) — prin Legea nr.345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.653 din 15 septembrie 2003, lit.c) — prin Legea nr.414/2002 privind impozitul pe profit, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.456 din 27 iunie 2002, și restul facilităților acordate — prin Ordonanța Guvernului nr.94/2004 privind reglementarea unor măsuri financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.803 din 31 august 2004, iar, în urma retragerii facilităților fiscale, reclamanții au solicitat instituirea unui tribunal arbitral în temeiul Tratatului bilateral de investiții.

La data de 11 decembrie 2013, tribunalul arbitral a constatat că, prin revocarea facilităților menționate, România a încălcat clauza pentru un tratament corect și echitabil din Tratatul bilateral de investiții, negând încrederea legitimă a reclamanților cu privire la disponibilitatea până la 1 aprilie 2009 a facilităților fiscale menționate. A obligat statul român să plătească 82 milioane euro, iar suma totală cu dobânzi este egală cu 178 milioane euro.

Ca urmare a pronunțării hotărârii, autoritățile române au compensat o datorie fiscală a reclamanților în valoare de 76 milioane euro, iar reclamanții au instituit măsuri de poprire asupra conturilor Ministerului Finanțelor Publice, executându-se silit suma de 10,17 milioane euro. În urma adoptării legii analizate, statul, în mod voluntar, a deschis un cont blocat, în valoare de 106,5 milioane euro.

La data de 26 martie 2014, Comisia Europeană a emis un ordin de suspendare a plății sumelor de bani rezultate din sentința arbitrală, după ce, în prealabil, Tribunalul București a încuviințat executarea silită (24 martie 2014). La 1 octombrie 2014 a fost deschisă investigația Comisiei Europene.

Ca urmare a intrării în vigoare a legii analizate au fost instituite măsuri asigurătorii în conformitate cu art.382 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014, a fost suspendată procedura de executare silită și au fost desființate actele de executare deja luate împotriva statului. Împotriva acestora, reclamanții au formulat de asemenea contestație la executare.

La 30 martie 2015, Comisia Europeană a declarat că despăgubirile respective sunt un ajutor de stat incompatibil cu piața internă. Ca urmare a Deciziei Comisiei Europene din 30 martie 2015, statul român a început acțiunile de recuperare a sumelor de bani deja plătite (compensare/poprire), iar împotriva acestor măsuri de executare, reclamanții au formulat, de asemenea, contestație la executare.

Contextul în care au fost adoptate prevederile criticate

Procedurile naționale în domeniul ajutorului au fost reglementate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.117/2006 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.042 din 28 decembrie 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.137/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.354 din 24 mai 2007, abrogată prin art.51 alin.(2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr.21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.893 din 9 decembrie 2014. Astfel, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.117/2006 a reglementat modalitatea de colaborare între autoritățile furnizoare de ajutor de stat, beneficiari, Consiliul Concurenței și Comisia Europeană în domeniul ajutorului de stat. Însă legislația Uniunii Europene în domeniul ajutorului de stat a fost modificată radical în cadrul procesului demarat de Comisia Europeană de modernizare, astfel că a fost necesară și modificarea procedurilor naționale pentru ca România să își poată respecta angajamentele asumate în calitate de stat membru al Uniunii Europene. În acest context a fost adoptată Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr.21/1996. Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 a fost supusă aprobării Parlamentului, în virtutea prevederilor constituționale, care a aprobat această ordonanță de urgență cu modificări și completări, sens în care a fost adoptată Legea nr.20/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr.21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.160 din 6 martie 2015. Așadar, prevederile criticate au fost adoptate în cadrul procesului legislativ de aprobare a unei ordonanțe de urgență, respectiv în cursul derulării procedurii legislative inițiate conform art.115 alin.(5) din Constituție.

II.  Admisibilitatea excepției de neconstituționalitate

Critica de neconstituționalitate extrinsecă privind art.412 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014

Curtea a reținut că criticile formulate  vizează o situație ipotetică la momentul dispunerii măsurilor asigurătorii, respectiv situația intervenită după decizia Comisiei Europene de constatare a caracterului de ajutor de stat a măsurii, a caracterului incompatibil al acesteia cu piața comună și de recuperare a sumelor deja plătite; așadar, cauzele de față se referă la contestații la executare privitoare la măsurile asigurătorii dispuse, și nu la recuperarea ajutorului de stat în ipoteza unei proceduri de insolvență. În consecință, textul criticat nu are legătură cu soluționarea cauzei, astfel că, având în vedere art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.412 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 este inadmisibilă.

Criticile  de neconstituționalitate cu privire la art.382, art.383 alin.(1), (3) și (5), art.389 și art.411 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr.21/1996, precum și ale art.II din Legea nr.20/2015.

Curtea a constatat  că excepţia de neconstituţionalitate formulată cu privire la aceste texte îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

III  Analiza pe fond a excepției de neconstituționalitate

Considerații generale

Curtea a reținut că Regulamentele, ca acte de reglementare secundare adoptate la nivelul Uniunii Europene, sunt direct aplicabile în ordinea juridică a statului membru. De aceea, statul membru nu are obligația expresă să transpună regulamentul, obligație valabilă cu privire la alte acte secundare, cum este cazul, spre exemplu, al directivei. Așadar, statului membru îi revine obligația de a aduce la îndeplinire cele stabilite prin regulamente, obligație ce se caracterizează fie prin luarea măsurilor administrative necesare, fie prin elaborarea unor acte normative care să aibă aptitudinea de a crea cadrul necesar autorităților administrației publice de a aduce la îndeplinire obligația ce incumbă în sarcina statului. Chiar dacă regulamentul este direct aplicabil, el prevede un set de reguli cu aplicabilitate generală la nivelul Uniunii Europene, legiuitorul european, în funcție de obiectul regulamentului, putând ca într-o mai mică sau mai mare măsură să acorde statelor membre un anumit spațiu de manevră pentru atingerea scopului trasat prin prevederile sale.

Domeniul concurenței este unul în care statul român, ca de altfel toate statele membre, și-a cedat competențele, acest domeniu intrând în sfera competențelor exclusive ale Uniunii Europene, conform art.3 alin.(1) lit.b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne). Desigur, problematica ajutoarelor de stat se subsumează domeniului concurenței. Față de acestea, Curtea observă că în acest domeniu devin aplicabile prevederile art.2 alin.(1) din tratat, potrivit cărora, „În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competență exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii”.

Stabilirea compatibilității ajutorului de stat este o competență exclusivă a Comisiei Europene, iar verificarea conformității actului Comisiei cu actele primare și secundare ale Uniunii Europene este realizată de instanțele acesteia (Tribunalul Uniunii Europene și Curtea de Justiție a Uniunii Europene). În acest sens, potrivit art.108 alin.(2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Comisia „hotărăște desființarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză”. De aceea, instanțele naționale nu au competența de a declara conformitatea sau neconformitatea unui ajutor de stat cu dreptul Uniunii Europene (a se vedea Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în cauzele C-199/06 CELF și Ministre de la Culture et de la Communication, paragraful 38, sau Hotărârea din 21 noiembrie 1991, pronunțată în Cauza C-354/90 Fédération Nationale du Commerce Extérieur des Produits Alimentaires și alții împotriva Franței, paragraful 14). În schimb, instanțele naționale au competența de a proteja drepturile persoanelor afectate de implementarea contrară tratatelor de bază a ajutorului de stat în faza anterioară pronunțării Comisiei și de a pune în executare decizia Comisiei. Astfel, instanțele naționale, pentru a proteja interesele terțelor persoane, au competența de a lua măsuri ad interim (Fédération Nationale du Commerce Extérieur des Produits Alimentaires și alții împotriva Franței, paragraful 12, sau Cauza C-39/94 — SFEI și alții, paragraful 52) și, în consecință, spre exemplu, pot plasa sumele aferente ajutorului de stat într-un cont blocat.

Așadar, indiferent de comportamentul legislativ sau administrativ al statului membru, instanțele judecătorești au competența ca ele însele în domeniul ajutorului de stat să dispună măsuri ad interim care să dea prevalență obligațiilor rezultate din aplicarea Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. Dacă însă comportamentul legislativ al statului membru vine în preîntâmpinarea implementării corespunzătoare a actelor Uniunii Europene, înseamnă că statul membru își creează un cadru legislativ apt să răspundă obligațiilor asumate. În conceperea măsurilor ad interim care pot fi dispuse la nivel administrativ, statul are o largă marjă de apreciere, singura sa condiționare fiind aceea de a nu distorsiona mediul concurențial existent.

Reglementări naționale incidente

Curtea a reținut că adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr.21/1996, precum și a Legii nr.20/2015 de aprobare a acesteia are drept rațiune necesitatea îndeplinirii obligațiilor rezultate în temeiul art.108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Din punct de vedere procedural, textele legale criticate sunt o concretizare la nivel național a Regulamentului (CE) nr.659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr.83 din 27 martie 1999 [abrogat și înlocuit prin Regulamentul (UE) 2015/1.589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr.248 din 24 septembrie 2015].  

Criticile  de neconstituționalitate cu privire la art.382 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014

În ceea ce privește criticile de neconstituționalitate ale art.382 din ordonanța de urgență, raportate la art.11 alin.(1) din Constituție, Curtea a reținut că art.2 din Actul privind condițiile de aderare a Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, parte a Tratatului de aderare, ratificat prin Legea nr.157/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.465 din 1 iunie 2005, prevede că, „de la data aderării, dispozițiile tratatelor originare și actele adoptate de instituții și de Banca Centrală Europeană înainte de aderare sunt obligatorii pentru Bulgaria și România și se aplică în aceste state în condițiile stabilite prin aceste tratate și prin prezentul act”. Așadar, aderând la ordinea juridică a Uniunii Europene, România a acceptat ca, în domeniile în care competența exclusivă aparține Uniunii Europene, indiferent de tratatele internaționale pe care le-a încheiat, implementarea obligațiilor rezultate din acestea să fie supusă regulilor Uniunii Europene. În caz contrar, s-ar ajunge la situația nedorită ca, prin intermediul obligațiilor internaționale asumate bi sau multilateral, statul membru să afecteze grav competența Uniunii și, practic, să se substituie acesteia în domeniile menționate. De aceea, în domeniul concurenței, orice ajutor de stat cade sub incidența Comisiei Europene, iar procedurile de contestare a acestuia țin de jurisdicția Uniunii. Așadar, în aplicarea art.11 alin.(1) și art.148 alin.(2) și (4) din Constituție, România aplică cu bună-credință obligațiile rezultate din actul aderării, neinterferând cu competența exclusivă a Uniunii Europene și, astfel cum a stabilit în jurisprudența sa, în virtutea clauzei de conformare cuprinsă chiar în textul art.148 din Constituție, România nu poate adopta un act normativ contrar obligațiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru. Toate cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituțională, exprimată în ceea ce Curtea a calificat „identitate constituțională națională” (a se vedea Decizia nr.683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.479 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr.64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.286 din 28 aprilie 2015).. De altfel, art.6 alin.(10) din același act prevede: „(10) Cu efect de la data aderării, Bulgaria și România se retrag din orice acord de liber schimb încheiat cu țări terțe, inclusiv din Acordul central european de comerț liber. În măsura în care acordurile încheiate între Bulgaria, România sau amândouă aceste state, pe de o parte, și una sau mai multe țări terțe, pe de altă parte, nu sunt compatibile cu obligațiile care decurg din prezentul act, Bulgaria și România iau toate măsurile necesare pentru a elimina incompatibilitățile constatate. În cazul în care Bulgaria sau România întâmpină dificultăți în adaptarea unui acord încheiat cu una sau mai multe țări terțe înainte de aderare, trebuie să se retragă din acordul respectiv, în conformitate cu clauzele acordului”. Astfel fiind, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.382 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 este neîntemeiată.

Criticile  de neconstituționalitate cu privire la art.383 alin.(1), (3) și (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014

Cu privire la criticile ce neconstituționalitate ale art.383 din ordonanța de urgență, raportate la art.1 alin.(4) din Constituție, Curtea a analizat dacă prin reglementarea suspendării de drept a executărilor silite de la data comunicării deciziei Comisiei Europene privind declanșarea procedurii de investigație către furnizor legiuitorul a încălcat principiul separației puterilor în stat, respectiv dacă legea analizată intervine în procedura executării silite. De asemenea trebuie analizat dacă statul se sustrage executării, respectiv dacă statul nu dorește executarea de bunăvoie a unei hotărâri arbitrale și încalcă, astfel, dreptul de proprietate privată al beneficiarului (art.21 și art.44 coroborat cu art.53 din Constituție).

Curtea  a reținut în acest sens  faptul că izvorul unui ajutor de stat poate fi atât o decizie legislativă sau administrativă, cât și una de drept internațional. Decizia judiciară sau arbitrală nu este un izvor primar, ci unul derivat, întrucât este rezultatul unor obligații primare neexecutate. Indiferent de cauza generatoare a ajutorului de stat, furnizorul (statul) poate lua măsuri asigurătorii în condițiile art.382 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014. Faptul că decizia judecătorească sau arbitrală obligă statul român la plata unor sume de bani în legătură cu care Comisia Europeană a deschis procedura de investigație nu echivalează cu intervenția legiuitorului în faza executării unei hotărâri judecătorești sau arbitrale, ci cu stabilirea unui cadru normativ pentru a preîntâmpina acordarea unui ajutor de stat în condițiile în care Comisia Europeană a dispus declanșarea unei investigații. Așadar, legiuitorul nu intervine în realizarea și executarea actului de justiție, ci stabilește măsurile provizorii ce pot fi dispuse până când Comisia Europeană se pronunță asupra caracterului admisibil sau nu a eventualului ajutor de stat. Faptul că, indiferent de natura autorității care acordă ajutorul, Comisia Europeană are competența de a stabili acest caracter, nu înseamnă că instanțele judecătorești sau cele de arbitraj acordă proprio motu aceste ajutoare, ci ele se acordă în baza unor acte legislative, administrative sau de drept internațional, astfel încât, propriu-zis, nu se cenzurează hotărârea judecătorească, ci conținutul izvorului primar.

O asemenea măsură provizorie este dispusă în condițiile Codului de procedură fiscală și are drept scop indisponibilizarea unor bunuri ale beneficiarului potențialului ajutor de stat într-un cuantum echivalent cu valoarea ajutorului de stat analizat. De observat că, în mod simetric, statul deschide un cont cu afectațiune specială, purtător de dobânzi, pe numele creditorilor și, după caz, la dispoziția executorului judecătoresc. Astfel, măsurile provizorii dispuse sunt echivalente și simetrice între furnizorul și beneficiarul ajutorului de stat analizat de Comisia Europeană și sunt dispuse pentru a se asigura, pe de o parte, că beneficiarul va încasa sumele de bani aferente ajutorului de stat analizat dacă Comisia Europeană decide compatibilitatea acestuia cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, iar, pe de altă parte, că furnizorul ajutorului de stat va putea recupera sumele de bani aferente ajutorului de stat analizat și deja plătite anterior începerii investigației Comisiei dacă acesta din urmă va decide incompatibilitatea ajutorului de stat cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Nu în ultimul rând, se evită distorsionarea concurenței pe piața comună.

Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la stabilirea unor cauze de suspendare de drept a executării silite, Curtea a constatat că legiuitorul este în drept să stabilească astfel de reglementări. Astfel, suspendarea de drept reglementată prin Legea nr.20/2015 nu este o prevedere izolată în cadrul normativ național, ea se regăsește și, spre exemplu, în Legea nr.85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.466 din 25 iunie 2014 [art.75 alin.(1)]. O atare măsură temporară este luată pentru a asigura unitatea întregului demers execuțional în scopul protejării atât a interesului beneficiarului, cât și a furnizorului ajutorului de stat. Dacă prestația ce ar putea fi calificată drept ajutor de stat nu a fost executată integral, beneficiarul, ca urmare a intervenirii măsurii suspendării de drept, nu este expus, pentru sumele neexecutate, unei acțiuni în întoarcerea prestațiilor și nici confruntat cu o eventuală punere a sa în imposibilitate de a executa sumele neplătite în ipoteza în care intervine o decizie de incompatibilitate dată de Comisia Europeană. Nici furnizorul nu va fi expus la executarea unei obligații cu privire la care ar putea, în funcție de decizia Comisiei, să demareze procedurile de recuperare.

Distinct de acestea, Curtea a observat că Legea nr.20/2015 stabilește că, în vederea punerii în executare a titlului executoriu, furnizorul ajutorului de stat solicită Trezoreriei Statului, la care acesta are deschise conturile, deschiderea unui cont cu afectațiune specială, purtător de dobânzi, pe numele creditorilor și, după caz, la dispoziția executorului judecătoresc [art.383alin.(3)]. Dobânda aplicabilă la disponibilitățile în contul cu afectațiune specială este dobânda la vedere practicată de Trezoreria Statului, iar sursa de plată a acestei dobânzi este bugetul Trezoreriei Statului. De asemenea, Trezoreria Statului indisponibilizează suma consemnată până la comunicarea deciziei Comisiei Europene cu privire la compatibilitatea respectivului ajutor de stat cu piața internă către furnizor [art.386 alin.(2)]. La finalizarea investigației, furnizorul ajutorului de stat comunică, în termen de maximum 5 zile lucrătoare de la primire, o copie a deciziei Comisiei Europene cu privire la compatibilitatea respectivului ajutor de stat cu piața internă creditorilor și, după caz, executorului judecătoresc. De la primirea deciziei Comisiei Europene prin care se constată compatibilitatea ajutorului de stat cu piața internă, pe baza acesteia, încetează indisponibilizarea sumei consemnate sau, după caz, suspendarea executării silite [art.387 alin.(2)]. Totodată, în această procedură, potrivit art.384, creditorii nemulțumiți de cuantumul sumelor consemnate, precum și executorul judecătoresc nemulțumit de cuantumul cheltuielilor de executare consemnate pot solicita furnizorului majorarea sumei, furnizorul ajutorului de stat având obligația de a soluționa cererea în termenele legale stabilite de lege, iar împotriva modului de soluționare sau a refuzului de a soluționa cererea în termenele prevăzute, persoana care se consideră vătămată se poate adresa instanței de contencios administrativ în condițiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare. Așadar, furnizorul ajutorului de stat are obligația de a modifica suma consemnată, în funcție de hotărârile instanțelor judecătorești în eventualele acțiuni judiciare, prin majorarea sau diminuarea sumei consemnate, după caz, iar nevirarea sumelor în termenul prevăzut la art.383 alin.(4) sau, după caz, nemodificarea cuantumului acestora în termenul prevăzut la art.385 atrage încetarea suspendării executării silite [art.385 și art.386]. Astfel, legea prevede o serie de garanții care sunt de natură să conserve dreptul de proprietate al creditorilor aflați în ipoteza normelor criticate, fiind o aplicare a prevederilor art.44 din Constituție. În aceste condiții, dispozițiile art.53 din Legea fundamentală nu au incidență în cauză.

Desființarea actelor de executare prin care s-au înființat popriri și cele prin care s-au instituit sechestre până la data suspendării de drept nu este decât o consecință a acesteia din urmă, această măsură complementară asigurând caracterul unitar al procedurii, pentru că, în caz contrar, fie suspendarea de drept rămâne fără obiect, fie actele de executare continuă, iar suspendarea de drept ar viza doar actele de executare ipotetice, viitoare. Nu se încalcă dreptul de proprietate privată, ci, din contră, statul garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor care îi incumbă, însă cu respectarea reglementărilor Uniunii Europene în materie de ajutor de stat. Necesitatea reglementării unei proceduri unitare și coerente pentru gestionarea obligațiilor ce revin României în temeiul art.108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene nu poate fi calificată ca fiind o încălcare a dreptului de proprietate privată, din contră, prin măsurile asigurătorii dispuse în privința furnizorului se garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor acestuia în măsura în care Comisia Europeană stabilește compatibilitatea ajutorului de stat cu piața comună.

Așadar, atât măsurile asigurătorii dispuse, cât și suspendarea de drept a executării silite și desființarea de drept a actelor de executare dispuse anterior începerii procedurii de investigare de către Comisia Europeană au caracter preventiv și provizoriu, fără a califica obligația de plată a statului ca având caracter de ajutor de stat sau că ar fi compatibilă sau incompatibilă cu regulile pieței interne. Ca urmare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.383 alin.(1), (3) și (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 este neîntemeiată.

Criticile de neconstituționalitate cu privire la art.389 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014

Curtea a reținut că reglementarea unui caz de abatere disciplinară în sarcina executorului judecătoresc nu poate fi convertită într-o ingerință în realizarea actului de justiție. În primul rând justiția este înfăptuită de instanțele judecătorești, și nu de executorul judecătoresc, iar, în al doilea rând, este de competența legiuitorului să reglementeze abaterile disciplinare ale acestei categorii socio-profesionale, iar derapajele în aplicarea sancțiunilor disciplinare vor fi analizate de către instanțele judecătorești.  De asemenea, această măsură este o garanție pentru respectarea obligațiilor asumate de România prin actul de aderare, legiuitorul asigurându-se, din punct de vedere normativ, că niciun reprezentant al statului nu poate efectua acte care să pună în pericol obligațiile asumate. De altfel, în virtutea prevederilor art.2 alin.(2) din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătorești, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.738 din 20 octombrie 2011, actele executorului judecătoresc sunt acte de autoritate publică. Ca urmare, Curtea a constata că  excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.389 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 este neîntemeiată.

Criticile de neconstituționalitate cu privire la art.411 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014

Curtea a reținut  că criticile formulate cu privire la acest text de lege  sunt bazate pe o confuzie; în timp ce textul legal criticat prevede posibilitatea oricărei instanțe naționale să aplice direct prevederile Tratatului și să dispună în consecință măsuri procedurale adecvate, autoarele excepției de neconstituționalitate induc confuzia că orice creanță a unui beneficiar al ajutorului de stat asupra statului român (fie ea chiar derivând dintr-o hotărâre judecătorească) s-ar circumscrie noțiunii de ajutor de stat. Din analiza prevederilor criticate, Curtea reține că nicidecum nu se poate ajunge la concluzia conform căreia ab initio statul prezumă că prestația la care este obligat printr-o hotărâre judecătorească sau arbitrală este ajutor de stat, ci măsurile provizorii sunt dispuse numai în cazul în care în legătură cu această prestație Comisia Europeană a deschis o investigație. Deschiderea unei investigații ține de decizia Comisiei Europene, ea neputând fi cenzurată de Curtea Constituțională; este totuși de amintit că, potrivit Regulamentului (CE) nr.659/1999, înainte de deschiderea unei proceduri oficiale de investigare, Comisia Europeană declanșează o verificare preliminară și, în funcție de rezultatul acesteia, respectiv dacă există îndoieli cu privire la caracterul de ajutor de stat sau la compatibilitatea acestuia cu piața comună, decide deschiderea sau nu a unei proceduri oficiale, aspecte care se regăsesc și în Regulamentul (UE) 2015/1.589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.. Față de cele prezentate, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.411 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 este neîntemeiată.

Criticile de neconstituționalitate cu privire la art.II din Legea nr.20/2015

Curtea a constatat că prin aplicarea unei proceduri de executare silită aflate în curs la momentul intrării în vigoare a legii, a unor asemenea măsuri asigurătorii, a suspendării de drept a executării silite și a desființării de drept a actelor de executare prin care s-au înființat popriri și cele prin care s-au instituit sechestre nu a fost încălcat principiul neretroactivității legii civile. De altfel, o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare, sens în care este și jurisprudența Curții Constituționale [Decizia nr.458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.24 din 13 ianuarie 2004].  Așadar, procedura de executare silită aflată în curs și care se suspendă de drept ca urmare a intrării în vigoare a prezentei legi, precum și dispunerea măsurilor asigurătorii prevăzute de legea analizată în privința ajutoarelor de stat aflate, la data intrării în vigoare a prezentei legi, în procedură de investigație derulată de Comisia Europeană nu vădește o aplicare retroactivă a legii, respectiv aplicarea acesteia unor situații calificate drept facta praeterita, ci unor situații pendinte aflate în curs de executare la momentul intrării în vigoare a legii. Legea acționează în domeniul său propriu de aplicare, fiind de imediată aplicare și acestor situații. În consecință, Curtea a constatat că  excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.II din Legea nr.20/2015 este neîntemeiată.

Pentru considerentele ce precede, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.412 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr.21/1996. De asemenea, a  constatat  că dispozițiile art.382, art.383 alin.(1), (3) și (5), art.389 și art.411 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.77/2014 privind procedurile naționale în domeniul ajutorului de stat, precum și pentru modificarea și completarea Legii concurenței nr.21/1996, precum și ale art.II din Legea nr.20/2015 pentru aprobarea acestei ordonanțe de urgență sunt constituționale în raport cu criticile formulate, respingând ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate formulată cu privire la acestea.

JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: