Hotarare integrala: C-175/15, Taser International, hotararea din 17 martie 2016, ECLI:EU:C:2016:176

DOSAR IADUER

FISA BLOG

ECLI:EU:C:2016:176

 

HOTĂRÂREA CURŢII (Camera a şasea)

17 martie 2016(*)

„Trimitere preliminară – Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Contracte care prevăd obligaţia unei întreprinderi române de a cesiona mărci unei întreprinderi cu sediul într‑un stat terţ – Refuz – Clauză atributivă de competenţă în favoarea statului terţ – Înfăţişarea fără obiecţii a pârâtului în faţa instanţelor române – Norme de competenţă aplicabile”

În cauza C‑175/15,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (România), prin decizia din 5 decembrie 2014, primită de Curte la 20 aprilie 2015, în procedura

Taser International Inc.

împotriva

SC Gate 4 Business SRL,

Cristian Mircea Anastasiu,

CURTEA (Camera a şasea),

compusă din domnul A. Arabadjiev, preşedinte de cameră, şi domnii J.‑C. Bonichot (raportor) şi C. G. Fernlund, judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observaţiile prezentate:

–        pentru Taser International Inc., de S. Olaru, de C. Radbâţă şi de E. Bondalici, avocaţi;

–        pentru guvernul român, de R. H. Radu şi de D. M. Bulancea, în calitate de agenţi;

–        pentru guvernul spaniol, de M. J. García‑Valdecasas Dorrego, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de C. Gheorghiu şi de M. Wilderspin, în calitate de agenţi,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunţă prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară priveşte interpretarea articolului 22 punctul 4, a articolului 23 alineatul (5) şi a articolului 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediţie specială, 19/vol. 3, p. 74).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Taser International Inc. (denumită în continuare „Taser International”), societate cu sediul în Statele Unite, pe de o parte, şi SC Gate 4 Business SRL (denumită în continuare „Gate 4”), societate cu sediul în România, şi domnul Anastasiu, administrator al Gate 4, pe de altă parte, în legătură cu executarea obligaţiei contractuale ce revenea acestei societăţi române de a cesiona mărci în favoarea Taser International.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 este redactat astfel:

„Prezentul regulament se aplică în materie civilă şi comercială, indiferent de natura instanţei. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.”

4        Articolul 2 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„Sub rezerva dispoziţiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor statului membru în cauză.”

5        Articolul 22 din acest regulament, intitulat „Competenţa exclusivă”, prevede:

„Următoarele instanţe au competenţă judiciară exclusivă, indiferent de domiciliu:

[…]

  1. în ceea ce priveşte înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, precum şi a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau al unei convenţii internaţionale, se consideră că a avut loc.

[…]”

6        Potrivit articolului 23 din acelaşi regulament:

„(1)      Dacă prin convenţia părţilor, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competenţa în soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanţei sau instanţelor dintr‑un stat membru, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor. […]

[…]

(5)      Convenţiile atributive de competenţă, precum şi stipulaţiile similare din actele constitutive ale unui trust nu au efect juridic dacă sunt contrare dispoziţiilor articolului 13, 17 sau 21 ori dacă instanţele de la competenţa cărora acestea derogă au competenţă judiciară exclusivă în temeiul articolului 22.”

7        Articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 prevede:

„Cu excepţia cazurilor în care competenţa este determinată de alte dispoziţii ale prezentului regulament, instanţa din statul membru în faţa căreia se înfăţişează pârâtul este competentă. Această regulă nu se aplică în cazul în care înfăţişarea are ca obiect contestarea competenţei sau o altă instanţă are competenţă exclusivă în temeiul articolului 22.”

 Dreptul românesc

8        Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice prevede la articolul 41 alineatul (1):

„Drepturile cu privire la marcă pot fi transmise prin cesiune, independent de transmiterea fondului de comerţ în care aceasta este încorporată. Cesiunea trebuie făcută în scris şi semnată de părţile contractante, sub sancţiunea nulităţii. […]”

9        Potrivit articolului 42 din această lege:

„(1)      Cererea de înscriere a cesiunii va fi însoţită de actul doveditor al schimbării titularului mărcii.

(2)      [Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM)] refuză înscrierea transmiterii cesiunii dacă rezultă în mod evident faptul că prin aceasta publicul este indus în eroare cu privire la natura, [la] calitatea sau [la] originea geografică a produselor sau serviciilor pentru care marca a fost înregistrată, în afară de situaţia în care beneficiarul transmiterii acceptă să limiteze transmiterea mărcii la produsele sau [la] serviciile pentru care marca nu este înşelătoare.

(3)      La cererea persoanei interesate şi cu plata taxei prevăzute de lege, OSIM înscrie cesiunea în Registrul mărcilor şi o publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Cesiunea este opozabilă terţilor de la data publicării acesteia.”

10      Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat prevede la articolul 154:

„Dacă părţile au supus, prin convenţie, litigiul dintre ele sau litigiile ce se vor naşte din actul pe care l‑au încheiat competenţei unei anumite instanţe, aceasta va fi învestită cu competenţa jurisdicţională, afară numai dacă:

  1. instanţa este străină, iar litigiul intră în competenţa exclusivă a unei instanţe române;
  2. instanţa este română, iar una dintre părţi învederează că o instanţă străină este exclusiv competentă.”

11      Articolul 157 din această lege prevede:

„Instanţa sesizată verifică, din oficiu, competenţa sa de a soluţiona procesul privind raporturi de drept internaţional privat şi, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române.”

 Litigiul principal şi întrebările preliminare

12      Taser International, al cărei sediu se situează în Statele Unite, a încheiat, la 4 aprilie şi la 12 septembrie 2008, două contracte de distribuţie neexclusivă cu Gate 4. În temeiul acestor contracte, Gate 4 şi administratorul acesteia, domnul Anastasiu, s‑au angajat să cesioneze cocontractantului lor mărcile Taser International pe care le‑au înregistrat sau pentru care au solicitat înregistrarea în România.

13      Întrucât Gate 4 şi domnul Anastasiu au refuzat să îşi îndeplinească această obligaţie contractuală, Taser International a sesizat Tribunalul Bucureşti. În pofida faptului că în respectivele contracte existau clauze atributive de competenţă în favoarea unei instanţe situate în Statele Unite, Gate 4 şi domnul Anastasiu s‑au înfăţişat în faţa instanţei române menţionate fără a contesta competenţa acesteia. Prin sentinţa din 31 mai 2011, Tribunalul Bucureşti a dispus efectuarea de către aceştia a tuturor formalităţilor necesare pentru înregistrarea cesiunii.

14      După ce această sentinţă a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, Gate 4 şi domnul Anastasiu au declarat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În condiţiile în care părţile nu au contestat în niciun moment competenţa instanţelor române pentru soluţionarea acestui litigiu, instanţa de trimitere consideră că îi revine sarcina de a se pronunţa din oficiu asupra acestei chestiuni.

15      Acesta este contextul în care instanţa menţionată ridică problema dacă Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabil în litigiul cu care este sesizată, din moment ce părţile au ales pentru soluţionarea litigiilor dintre ele o instanţă dintr‑un un stat terţ în raport cu Uniunea Europeană, iar nu una dintre instanţele dintr‑un stat membru, după cum prevede articolul 23 alineatul (1) din acest regulament. Instanţa consideră că o astfel de clauză atributivă de competenţă în favoarea unui stat terţ ar putea, ca urmare a acestui simplu fapt, să împiedice prorogarea tacită de competenţă prevăzută la articolul 24 din acelaşi regulament.

16      În cazul în care totuşi această din urmă regulă şi‑ar găsi aplicarea, instanţa de trimitere urmăreşte să afle dacă ar trebui, cu toate acestea, să îşi decline competenţa pentru alt motiv.

17      În plus, ar trebui să se verifice aplicabilitatea articolului 22 din Regulamentul nr. 44/2001 pentru a se stabili dacă un litigiu privind o obligaţie de cesionare a unei mărci, susceptibilă să conducă la o înregistrare în conformitate cu legislaţia naţională, intră sub incidenţa punctului 4 al acestui articol.

18      În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curţii următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretat în sensul că prin «cazuri în care competenţa este determinată de alte dispoziţii ale prezentului regulament» se înţelege şi situaţia în care părţile dintr‑un contract de cesiune a drepturilor asupra unei mărci înregistrate într‑un stat membru al Uniunii Europene au convenit, în mod neechivoc şi necontestat, să atribuie competenţa de soluţionare a oricărui litigiu privind îndeplinirea obligaţiilor contractuale în favoarea instanţelor unui stat care nu este membru al Uniunii Europene şi în care reclamantul îşi are domiciliul (sediul), atunci când reclamantul a sesizat o instanţă dintr‑un stat membru al Uniunii Europene, pe teritoriul căruia îşi are domiciliul (sediul) pârâtul?

2)      În cazul în care răspunsul este afirmativ:

  1. a)      Articolul 23 alineatul (5) din acelaşi regulament trebuie interpretat în sensul că nu se referă la o clauză atributivă de competenţă în favoarea unui stat care nu este membru al Uniunii Europene, astfel încât instanţa sesizată în temeiul articolului 2 din regulament va determina competenţa de soluţionare potrivit normelor de drept internaţional privat din legea sa naţională?
  2. b)      Un litigiu având ca obiect executarea, prin intermediul instanţei de judecată, a obligaţiei de a cesiona drepturile asupra unei mărci înregistrate într‑un stat membru al Uniunii Europene, asumată printr‑un contract încheiat între părţile din acel litigiu, poate fi considerat ca vizând un drept «care necesită depunerea sau înregistrarea», în sensul articolului 22 punctul 4 din regulament, ţinând cont de faptul că, potrivit legii statului în care marca a fost înregistrată, cesiunea drepturilor asupra unei mărci este supusă înscrierii în Registrul mărcilor şi publicării în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială?

3)      În cazul în care răspunsul [dat la prima întrebare] este negativ, articolul 24 din regulament se opune ca instanţa sesizată în temeiul articolului 2 din regulament, într‑o situaţie precum cea descrisă în premisa [primei întrebări], să constate că nu este competentă să soluţioneze cauza chiar dacă pârâtul s‑a prezentat în faţa acestei instanţe, inclusiv în ultimul grad de jurisdicţie, fără a contesta competenţa?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare şi la a doua întrebare litera a)

19      Prin intermediul primei întrebări şi al celei de a doua întrebări litera a), instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 23 alineatul (5) şi articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unui litigiu privind neexecutarea unei obligaţii contractuale, în care reclamantul a sesizat instanţele din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul, competenţa acestor instanţe poate să rezulte din articolul 24 din acest regulament atunci când pârâtul nu le contestă competenţa, chiar în condiţiile în care contractul încheiat de cele două părţi conţine o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor dintr‑un un stat terţ.

20      Trebuie amintit că Regulamentul nr. 44/2001 este aplicabil într‑un litigiu între un pârât cu domiciliul într‑un stat membru şi un reclamant dintr‑un stat terţ (a se vedea prin analogie Hotărârea Owusu, C‑281/02, EU:C:2005:120, punctul 27).

21      În plus, articolul 24 prima teză din Regulamentul nr. 44/2001 prevede o normă de competenţă întemeiată pe înfăţişarea pârâtului pentru toate litigiile în care competenţa instanţei sesizate nu rezultă din alte dispoziţii ale acestui regulament. Această dispoziţie se aplică inclusiv în cazurile în care instanţa a fost sesizată cu nerespectarea dispoziţiilor regulamentului menţionat şi presupune ca înfăţişarea pârâtului să poată fi considerată o acceptare tacită a competenţei instanţei sesizate şi, aşadar, o prorogare de competenţă a acesteia (Hotărârea Cartier parfums‑lunettes şi Axa Corporate Solutions assurances, C‑1/13, EU:C:2014:109, punctul 34).

22      Articolul 24 a doua teză din Regulamentul nr. 44/2001 prevede excepţii de la această normă generală. Acesta stabileşte că nu există prorogare tacită de competenţă a instanţei sesizate în cazul în care pârâtul ridică o excepţie de necompetenţă, exprimându‑şi astfel voinţa de a nu accepta competenţa acestei instanţe, sau dacă este vorba despre litigii pentru care articolul 22 din regulamentul menţionat prevede norme de competenţă exclusivă (Hotărârea Cartier parfums‑lunettes şi Axa Corporate Solutions assurances, C‑1/13, EU:C:2014:109, punctul 35).

23      Astfel, norma generală privind prorogarea tacită de competenţă a instanţei sesizate este aplicabilă, cu excepţia cazurilor care figurează în mod expres printre excepţiile prevăzute la a doua teză a articolului 24 menţionat. Din moment ce prorogarea de competenţă prin convenţie atributivă de competenţă, în sensul articolului 23 din Regulamentul nr. 44/2001, nu figurează printre aceste excepţii, Curtea a statuat deja că nu există motive legate de economia generală sau de obiectivele acestui regulament pentru a considera că părţile ar fi împiedicate să supună un litigiu unei alte instanţe decât cea stabilită prin convenţie (a se vedea în acest sens Hotărârea ČPP Vienna Insurance Group, C‑111/09, EU:C:2010:290, punctul 25).

24      Acest raţionament se aplică atât în prezenţa convenţiilor atributive de competenţă în favoarea instanţelor dintr‑un stat membru, cât şi în prezenţa celor în favoarea instanţelor dintr‑un stat terţ, întrucât prorogarea tacită de competenţă în temeiul articolului 24 prima teză din Regulamentul nr. 44/2001 este întemeiată pe o alegere deliberată a acestei competenţe de către părţile din litigiu (a se vedea Hotărârea A, C‑112/13, EU:C:2014:2195, punctul 54). Prin urmare, după cum decurge din cuprinsul punctului precedent din prezenta hotărâre, problema aplicabilităţii articolului 23 din acest regulament este lipsită de relevanţă.

25      Având în vedere toate consideraţiile precedente, trebuie să se răspundă la prima întrebare şi la a doua întrebare litera a) că articolul 23 alineatul (5) şi articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unui litigiu privind neexecutarea unei obligaţii contractuale în care reclamantul a sesizat instanţele din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul, competenţa acestor instanţe poate să decurgă din articolul 24 din acest regulament atunci când pârâtul nu le contestă competenţa, chiar în condiţiile în care contractul dintre cele două părţi conţine o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor dintr‑un stat terţ.

 Cu privire la a doua întrebare litera b)

26      Prin intermediul celei de a doua întrebări litera b), instanţa de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 22 punctul 4 şi articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretate în sensul că un litigiu privind neexecutarea unei obligaţii contractuale de cesionare a unor mărci, precum litigiul principal, ţine de domeniul de aplicare al acestui articol 22 punctul 4 şi, prin urmare, de excepţiile de la norma generală privind prorogarea tacită de competenţă a instanţei sesizate, excepţii prevăzute la articolul 24 a doua teză din acest regulament.

27      În temeiul articolului 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001, în ceea ce priveşte înregistrarea sau valabilitatea mărcilor, instanţele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea mărcii a fost solicitată au competenţă judiciară exclusivă. Astfel, aplicabilitatea acestei dispoziţii în litigiul principal ar determina competenţa exclusivă a instanţelor române.

28      Cu toate acestea, în împrejurările ce caracterizează litigiul principal, nu este necesar să se stabilească dacă o cerere de executare a obligaţiei contractuale de cesionare a unor mărci intră în mod efectiv sub incidenţa articolului 22 punctul 4 din Regulamentul nr. 44/2001, întrucât instanţele române sunt în orice caz competente să soluţioneze acest litigiu. Astfel, în ipoteza în care acest articol 22 punctul 4 ar fi aplicabil în litigiul respectiv, instanţele a căror competenţă ar rezulta din această dispoziţie ar fi aceleaşi precum cele a căror competenţă ar fi determinată în conformitate cu articolul 24 prima teză din acest regulament, din moment ce pârâtul din litigiul principal s‑a înfăţişat în faţa instanţelor române fără a le contesta competenţa.

29      În lumina a ceea ce precedă, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare litera b).

 Cu privire la a treia întrebare

30      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanţa de trimitere urmăreşte să afle dacă articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că se opune, în cadrul unui litigiu între părţile la un contract care conţine o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor dintr‑un stat terţ, ca instanţa din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul care a fost sesizată să îşi decline competenţa din oficiu chiar în condiţiile în care pârâtul nu contestă competenţa acesteia.

31      Aşa cum reiese din răspunsul dat la prima şi la cea de a doua întrebare adresate, existenţa unei clauze atributive de competenţă în favoarea unui stat terţ nu se opune aplicabilităţii articolului 24 din Regulamentul nr. 44/2001.

32      În plus, din considerentele (2) şi (11) ale Regulamentului nr. 44/2001 reiese că acesta vizează să unifice normele referitoare la conflictele de competenţă în materie civilă şi comercială prin norme de competenţă care să prezinte un mare grad de previzibilitate. Regulamentul nr. 44/2001 urmăreşte, aşadar, un obiectiv de securitate juridică ce constă în consolidarea protecţiei juridice a persoanelor stabilite în Uniune, permiţând atât reclamantului să identifice cu uşurinţă instanţa pe care o poate sesiza, cât şi pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanţa în faţa căreia poate fi acţionat în justiţie (Hotărârea Falco Privatstiftung şi Rabitsch, C‑533/07, EU:C:2009:257, punctele 21 şi 22).

33      În acest sens, Curtea a decis că, în măsura în care nu se aplică normele de competenţă exclusivă în sensul articolului 22 din Regulamentul nr. 44/2001, instanţa sesizată trebuie să se declare competentă atunci când pârâtul se înfăţişează şi nu ridică o excepţie de necompetenţă, o astfel de înfăţişare constituind o prorogare tacită de competenţă în sensul articolului 24 din acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea ČPP Vienna Insurance Group, C‑111/09, EU:C:2010:290, punctele 26 şi 33).

34      De altfel, situaţia nu ar fi diferită atunci când competenţa instanţei sesizate ar decurge din articolul 22 din Regulamentul nr. 44/2001.

35      Astfel, având în vedere locul pe care îl ocupă această dispoziţie în sistemul acestui regulament şi finalitatea urmărită, normele de competenţă prevăzute în dispoziţia respectivă au un caracter exclusiv şi imperativ care se impune cu o forţă specifică atât justiţiabililor, cât şi instanţei (a se vedea în acest sens Hotărârea Solvay, C‑616/10, EU:C:2012:445, punctul 44).

36      În lumina acestor consideraţii, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că se opune, în cadrul unui litigiu între părţi la un contract care conţine o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor dintr‑un stat terţ, ca instanţa din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul care a fost sesizată să se declare din oficiu necompetentă chiar în condiţiile în care pârâtul nu contestă competenţa acesteia.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

37      Întrucât, în privinţa părţilor din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanţa de trimitere, este de competenţa acesteia să se pronunţe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observaţii Curţii, altele decât cele ale părţilor menţionate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a şasea) declară:

1)      Articolul 23 alineatul (5) şi articolul 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială trebuie interpretate în sensul că, în cadrul unui litigiu privind neexecutarea unei obligaţii contractuale, în care reclamantul a sesizat instanţele din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul, competenţa acestor instanţe poate să decurgă din articolul 24 din acest regulament atunci când pârâtul nu le contestă competenţa, chiar în condiţiile în care contractul dintre cele două părţi conţine o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor dintr‑un stat terţ.

2)      Articolul 24 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că se opune, în cadrul unui litigiu între părţi la un contract care conţine o clauză atributivă de competenţă în favoarea instanţelor dintr‑un stat terţ, ca instanţa din statul membru pe teritoriul căruia are sediul pârâtul care a fost sesizată să se declare din oficiu necompetentă chiar în condiţiile în care pârâtul nu contestă competenţa acesteia.

Semnături

* Limba de procedură: româna.

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: